Bând din același bol urinal (spoiler) din care s-a adăpat și Borat, Aladeen aka Sacha Baron Cohen aka himself revine sub aceeași formulă, poate mai puțin instigatoare, ceva mai comercială, mai edulcorată, mai likable. Înșiruirea nonșalantă de misoginisme (simpatice), de rasisme, de pilozități, de neinițieri, de frazalități imbecile, dar facil de îmbrățișat ca metodă...terapeutică continuă tradiția Borat-Bruno. Dincolo de facilismul (fascist) și umorul umoral (adică făcut din umori și alte mâzgozități lingvistice) filmul se ancorează oarecum-riscant la un moment dat într-un discurs despre democrație, însă are grijă să iasă din menghina lui printr-o glumiță tâmpită și romanțioasă. Mă așteptam tot la o abordare moku-documentarist-handy-cam marca Borat. În schimb filmul pare să preia borhot-reteța din Hangover (inclusiv tușa de final) și să fie mai puțin un film-pamflet-ascuns-sub-o-pleură-zdravănă-de-umor-extrem(ist) și mai mult o găselniță comercială (scurtă) imitând umorul pierdut. În căutarea umorului pierdut și lăsat în Kazakhstan deci.
Același soi de personaj tabula-rasian ajunge pe pământul fructului oprit (big apple) unde face cunoștință cu eco-libertatea și demo-crația (rastălmăcind etimologia: un demo al puterii). Precum o creatură venită din a patra dimensiune, The Dic(k)tator e un film ce-și bagă mână prin real și ia de acolo câteva personaje (reale) cu care se face că jonglează dintre care o să amintesc unul singur, fetișist (mie), Edward Norton. Acest melange nu mai are farmecul bizaroid al lui Borat ci e poate, paradoxal, doar o formă de expresie a unui cinema sătul de prejudecăți rasiale, de politizare, de hipsteri, sătul de amenințări plicticoase, e un film sătul de saturația propriului discurs.
Același soi de personaj tabula-rasian ajunge pe pământul fructului oprit (big apple) unde face cunoștință cu eco-libertatea și demo-crația (rastălmăcind etimologia: un demo al puterii). Precum o creatură venită din a patra dimensiune, The Dic(k)tator e un film ce-și bagă mână prin real și ia de acolo câteva personaje (reale) cu care se face că jonglează dintre care o să amintesc unul singur, fetișist (mie), Edward Norton. Acest melange nu mai are farmecul bizaroid al lui Borat ci e poate, paradoxal, doar o formă de expresie a unui cinema sătul de prejudecăți rasiale, de politizare, de hipsteri, sătul de amenințări plicticoase, e un film sătul de saturația propriului discurs.
PS: Sâmbătă la 11:30 dimineața sunteți așteptați la întâlnirea cu un alt dictator. The Great Dictator al lui Charlie Chaplin rulează sâmbătă, 19 Mai, de la 11: 30 dimineața la Cinema Union, în deschidere istoricul și criticul Călin Căliman ne va spune câte ceva despre tradiția filmului mut. Intrarea este liberă, vă aștept :)
done :)
RăspundețiȘtergerebafta
carevasăzică, ți-a plăcut :)
RăspundețiȘtergerewell neah, not really :))
RăspundețiȘtergereMie, da, culmea culmilor si a ridichilor de luna :)))))
RăspundețiȘtergereridichilor de luna, misto asta :))
RăspundețiȘtergerenotata
:)))))))))))
Ștergere