Immortals

Așa cum legendele olimpului descriu bucolic o deontologie mult îndepărtată de filonul realității așa și trailerul acestui film comunică o realitate seducătoare stilistic cât și epic, mult distanțată de posibilitățile filmului. Împrumutul ferchezuielii și montajului slo mo din 300 nu le va aduce nemurirea pioneratului așa cum a fost cazul Termopile, pentru că spre deosebire de filmul lui Zack Snyder cel al lui Tarsem Singh este inconsecvent, nelegat, lichefiat de scene prelungite inutil pentru a se ajunge într-un punct în care violența brută își cere drepturile, însă apariția ei este castrată, acoperită de ecran negru, de o săritură la o altă scenă. Momentele în care violența cu  pricina totuși apare coincid cu intrarea în scenă a zeilor, acești adoniși-photoșopuiți-basoreliefați cu accente de penibil vestimentar eclatant.

Tocmai intruziunea lor în realitatea muritorilor pare a fi singurul factor resuscitator al scenariului, iar momentul bătaliei în stratosferă care se presupune a fi apogeul scenariului (concluzie trasă din trailer) e amânat până pe la sfârșitul filmului când scurtul moment eșuează din toate unghiurile și punctele de vedere.

Dincolo de exacerbarea musculară, de evidentele adaptări la baremul blockbusterelor, de stereotipia coloanei sonore, a replicilor, a liderului ad-hoc, a discursului acestuia, de imprecizie, de lălăiala aiuristică, de  fatidicul lansării (11.11.2011), există câțiva indici bășcăloizi, intenționați deci, care parcă urlă din toți bojogii un mesaj imprecis. 

Armurile au mațe acolo unde ar trebui să fie basoreliefați mușchi abdominali, pe un scut îmi pare că am zărit un logo HP (de la Hephaistos probabil), pe o poartă parcă să zic că am mai văzut un semn ce m-a dus cu gândul la logo-ul Gucci, apoi există o discordanță între mediu și arhitectură. Poate că această ultimă discordanță între simetriile, liniile drepte, măsurătorile perfecte ale clădirilor și mediul înconjurător neprietenos, stâncos, este un un pamflet fluturat în fața unei tradiții cinematografice care vede în antichitate numai defilări de togi imaculate, de lingouri, ambrozii, afrodite, numai expuneri de arhitecturi perfecte, megalomane, egocentrice.

Aici însă, cam ca în Satyriconul lui Fellini (îmi permit a exagera) așezarea omenească modestă este reprezentată minimalist, iar cea destinată avuților suferă niște mutații simetrice ridicole, dar clepsidra ridicolului poate fi ușor întoarsă ca această nepotrivire să fie un semn de protest în fața unei tagme întregi de filme, un strigăt la luptă. De cele mai multe ori luptele ce implică un număr semnificativ de oameni sau semizei se desfășoară în aer liber, aici însă ele sunt mutate într-un tunel bizar, ușor SF. Apropo de acest element ficțional începutul filmului imi pare a fi reușit ca montaj și imagine și instituie cumva semnătura de autor, este translatat de același onirism viu din The fall și The cell (regizate tot de Tarsem Singh). Toate aceste baleieri anacronice sunt greu de asimilat, pe de o parte am impresia că mă uit la un film ce se adapă la fântâna de hrisoave  numai tangențial cât să facă un film palimpsest, pe de altă parte am senzația că mă uit la un film-protest bășcălios, întrucâtva inteligent în bășcălia lui și cu umbre artistice la nivel de încadratură și imagine. 

Tweet