Route Irish

Conflictele militare, de interese, strategice din ultimele decade, purtate între leagănul civilizației vestice și lumea arabă îsi regăsesc periodic și recurent câte un corespondent cinematografic. A mighty heart, The hurt locker, Buried sunt câteva exemple similare recente. Producția unui astfel de film, regia lui, toata bucătăria aferentă se desfășoară sub jurisdicția unor structuri ideologice ceva mai ardente, mai problematice și mai sensibile decât în cazul altor genuri filmice. Având în vedere posibilitățile narative și potențialul realist de exploatat se poate vorbi de un soi distinct de cinema, cumva captiv într-un limb aflat la confluența dintre realitatea incompletă, inconfortabilă și un imaginar complementar acesteia, însă la fel de trunchiat.

Regizorul britanic Ken Loach a folosit același patern dublu și în cazul peliculei The Wind That Shakes the Barley din 2006, o dramă ce surpinde conflictul dintre doi frați pe fondul răboiului civil irlandez de la începutul secolului XX. Route Irish nu se abate de la acest hibridism, se întrevede pe de o parte scheletul narativ realist, o misiune într-o zonă extrem de periculoasă din Bagdad denumită Route Irish, o crimă, un complot, o suspiciune, un demers detectivist spasmodic urmat de răzbunare, toate concatenate sub protecția cupolei unui concept omnipotent, biblic și perpetuu: prietenia. Prietenia este în acest caz și un bun apanaj pentru punerea la cale a unei răzbunări legitime din punct de vedere epic.

Fergus, un fost mercenar de origine britanică, refuză să accepte moartea prietenului său Frankie, ucis într-o misiune în Bagdad, mai bine spus refuză să accepte explicațiile oficiale privitoare la moartea acestuia și pornește pe o cale paralelă drumului periculos numit Route Irish. Acest periplu nu urmează structura clasică, fizică, palpabilă, Fergus nu pleacă pe urmele lui Ulise, nu urcă vreo Golgotă reperabilă spațial ci investigația sa se desfășoară în paradigma modernă.

Cercetarea pe cont propriu implică mijloace tehnice actuale, pentru a afla indicii, pentru a reconstrui faptele așa cum ele s-au petrecut, Fergus face apel la o serie de mijloace de comunicare moderne ce îl situează la o distanță considerabilă de interlocutor. El decodează imaginile de pe telefonul lui Frakie cu ajutorul unui interpret și comunică cu martorii morții prietenului său prin skype. Însă când cercetarea trece pragul documentaristic și prinde rădăcini în solul neprietenos al răzbunării atunci contactul cu martorii, cu cei care dețin informația reală devine unul direct, tortura fiind de această dată mijlocul de comunicare.

Însă scenele perfect individualizate ce conțin astfel de momente torționare sunt lucrate cu mânuși moraliste, ele respectă o anumită estetică și o anume deontologie astfel încât frântura de amoral să pară întrucâtva politically correct. Această lipsă de aplomb e oarecum compensată la nivel de limbaj, injuriile sunt atât de dese încât ele iau locul prepozițiilor, conjuncțiilor și pauzelor în vorbire, aici intervenind și o adevărată tradiție sau prejudecată  în privința uzanței particulei fuck rostită cu patos englezesc. Un alt element amoral compensator este identificabil la nivel interpersonal.

După moartea lui Frankie, pe lângă datoria aflării adevărului, Fergus și-o arogă și pe aceea a consolării lui Rachel, iubita lui Frankie. Construcția în crescendo a relației dintre cei doi urmează câțiva pași siguri, dar stereotipi. Însă dincolo de stereotipicul filmic al relației, există câteva secvențe dialogate, unele dintre ele intense, ce solidifică pe alocuri axiome identitare: Rachel, I am a different person when I am with you, When we get off this boat, when we separate, I won’t be the same as I am now, You too Rachel. Filmul pare să devină consistent, ceva mai profund, atunci când atenția este focusată pe interacțiunea dintre două personaje, grăitor în acest sens este dialogul-flashback dintre Fergus și Frankie, dialogurile purtate între Rachel și Fergus, secvența torturii care de asemenea implică două personaje, comunicarea mediată de laptop care implică la rându-i numai două personaje.

Astfel, structural, filmul se compune din insule interpesonale, din cuplete, din duete, iar luând în considerare și o anumită delimitare spațială susținută de încadraturi parcimonioase s-ar putea spune că avem de-a face cu un film pe alocuri minimalist, iar pe alocuri sec. Finalul este dublu anihilator, pe de o parte vindicativul își găsește o finalitate, este restaurată ordinea, nu în lume, ci în mentalul lui Fergus, însă pentru că scheletul personajului său este unul circular asemenea unui cohleu fosilizat intervine cea de-a doua anihilare, angoasantă, simetrică. Toată această simetrie morală planează asupra dramei principale și a celor adiacente ca o pleură insipidă, spun morală pentru că o imoralitate o anulează pe cealaltă, răzbunarea este urmată de suicid, apoi echilibrul este restaurat.

Dincolo de semiopaciatea acestei simetrii se întrezărește un gradient dramatic latent, tern, insuficient exploatat. Imobilitatea sa este totuși învolburată de pornirile punitive ale personajului principal, însă toate acțiunile sale par a fi hiperactive, trecând în mișcarea lor bulversantă de la vivid la hipervivid spre exacerbat. Ken Loach face prin intermediul acestui film un salt istoric, însă își menține personajele la același nivel de hiper-activism și implicare, cumulul de conflicte cu substrat perfect ancorat într-o realitate recentă din Route Irish își găsește corespondent în conflictele ceva mai îndepărate pe axa timpului din The Wind That Shakes the Barley.

ps: articolul are o așa lungime (considerabilă) deoarece a fost scris pentru Film Menu unde n-a mai ajuns dintr-o nepotrivire de...caractere

Tweet