Oldboy + Fight Club = Neighbour No. 13

a rinjiniza, timpul vindicativ= a se răzbuna pe un dușman din pruncie prin mutarea într-un apartmant vecin, a face din proximitate o armă întru căsăpirea victimei și eventual a celor din jurul său, fie că aceștia au sau nu o legătură directă cu victima 

Oldboy + Fight Club = Neighbour No. 13 (Rinjin 13-gô, Japonia, 2005)

O ecuație aproximativă la nivel epic și nu tocmai echivalentă la nivel de estetică vizuală și de complexitate personagistică. Avem de-a face până la urmă cu un debut (în regia lui Yasuo Inoue) ce pare a se sustrage ideologizării. Cu toate că imdb-ul nu se ferește să-l eticheteze ca fiind un horror-thriller, filmul refuză o exorcizare completă din ambele genuri, sare de pe un picior pe altul când într-un gen când în celălalt precum un demon părjolit de propriul mediu, de propriile dale arzânde. Vindicativul nu este prelucrat atât de frenetic-patologic-exemplar  ca în cazul imaginarului detectivist marca Fincher, ceea ce filmul preia de la Fincher este alter-ego-ul plastic, însă spre deosebire de Fight Club, alter ego-ul nu este ascuns, nu este refulat, cel puțin nu față de camera de filmat, dubla fațetare-jekyll și hyde este vizibilă,  conexiunile sunt clare, deși înlățuirea lor cam haotică, însă când vine vorba de etajele psihicului, geometria, arhitectura lor se supune altor legi decât celor fizice cunoscute, așa că neorânduiala stilistică este legitimă. De pe cealaltă filieră genetică ceva mai vecină geografic-Oldboy, pare să preia obsesia răzbunării, o rană deschisă e catalizată de un trecut îndepărtat, puberesc, însă viu și recurent.

Living without hate for people is almost impossible. There is nothing wrong with fantasizing about revenge. You can have that feeling. You just shouldn`t act on it. (Chan-wook Park, r. Oldboy)

Dincolo de obsesia pur narativă, mai vorbeam deunăzi de obsesia unui întreg gen filmic (asiatic, în speță coreean) pentru vindicativ, în Confessions spre exemplu răzbunarea are loc în acel timp puberesc, aici, pe baza refulării, ea ricoșează numai după o perioadă sedimentară, o perioadă redată simbolic, insular sub forma unei spațiu arid, epurat, pregătirea este un dans, devenirea un ritual practicat într-un pustiu ascetic al minții. 

De la Împăratul muștelor încoace, trecând mai apoi pe lângă înfricoșătorul Elefant al lui Gus van Sant am văzut cum mentalul adolescentului agasat, surmenat, nu trebuie ignorat căci el se dovedește a fi de o îngrozitoare maleabilitate, de o teribilă hotărâre contextuală cu repercursiuni pe termen lung. Nu poate fi neglijată în acest sens latura educativă, pantocratoare a unor astfel de filme.

Aici, fostul adolescent agasat de semenii săi devine la maturitate un animal bizar, focusat pe unul și același obiectiv, hipnotizat de un scop precis, iar pentru ca acesta să fie atins el își trece victima printr-un preludiu coșmăresc. Ca idee el este coșmăresc, ca reprezentare mai puțin, de mult ori ți se lasă o lacună narativă întru completare, filmul comunică cu potențialul refulator al privitorului. 

Tocmai de aceea filmul nu s-ar încadra la categoria horror, iar prin prezența unui comic situațional, a unui alter ego simpatic, parcă nici thriller în toată puterea cuvântului nu poate fi numit. Nu cred să fie vorba de un hibridism accidental, tocmai prin preluarea cumva comică a elementele etalon din cinemaul vindicativ filmul se sustrage genului și încearcă timid o poziționare meta-gen. 

curent recurent: 

Enter the void

Neighbour No. 13

Tweet