The Help

Înainte de toate se cere o reflecție serioasă asupra apariției și scopului unui astfel de subiect, cumva resuscitant, cumva răscolitor de sorginți ale actualei paradigme politice americane (un bărbat de culoare a ajuns la putere, cum s-a ajuns aici, hai să mergem la origini). Emanciparea servitoarelor de culoare într-o perioadă în care Martin Luther King își punea la punct visul și speech-ul (The King's speech, ar putea să se aducă un omagiu filmic actual și acestui rege) face subiectul unei cărți apărută în 2009, The help de Kathryn Stockett, o carte bine primită de public și ajunsă la stadiul de bestseller, adaptată fiind acum în 2011 de regizorul Tate Taylor, pe care l-am văzut ca actor în poate cel mai bun film din competiția Oscar 2011, Winter's Bone.

Trecând peste preludiul informativ și oarecum sec, reflecția rămâne undeva acolo suspendată și am sar peste al ei stârv bolovănos pentru că de multe ori ecranizarea unei cărți are rațiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaște. Nu încerc a blama prin asta anacronismul apariției unui astfel de film, însă nu pot să nu observ intruziunile estetic-bucolice la fel de anacronice în pulpa poveștii. Fashion-psihoza, coafurile fantasmagorice, decorurile lustruite frenetic, mașinile de asemenea, perfecțiunea estetică a mâncării, toate poartă o poleială spasmodică probabil tocmai pentru a se sublinia fanatismul lumii bune de atunci pentru fațadă, pentru superficial.

Dacă acesta a fost scopul poleielii atunci strălucea ei prezență e perfect legitimă. La fel de exagerat spre patetic este jocul actoricesc al multor personaje reprezentând lumea bună, vânătoarele de soți ferchezuite din cap până-n tălpi, gesticulația și fanfaronada ce le încapsulează într-o lume croită după chipul și asemănarea păpușii barbie pot reprezenta de asemenea un element stilistic, organizatoric pasionant, acel de a sublinia superficialitatea și preocupările efemere ale păturii feminin burghez-americane din anii 60. Adunate laolaltă în micul lor salon dulcoid par o frăție de fătuci cu nume de literă grecească (legally blond kind off) ajunse la casele lor. Până și jocul actoricesc al Emmei Stone, care se peresupune a fi un Robin Hood al servitoarelor de culoare, este atins de aceeași plagă, gesticulația și replicile ei fac parte din același calapod exagerat, dar ceva mai simpatic decât cel al frăției.

De cealaltă parte actrițele de culoare joacă bine spre foarte bine (probabil că vor ajunge, în dulcele stil clasic, la Oscar alături de probabil o nominalizare pentru costume) mimează naturalul, se vede clar dorința sublinierii unui dihotomism calitativ, însă la fel de stereotip ca ura albilor față de negrii de acum 50 de ani. Aici femeia de culoare e vividă, luptă pentru independența ei, e loială, e morală, e simpatică, e grijulie, pe când femeia albă în tot ambientul ei cu iz de vată pe băț e cât se poate de dependentă, de frigidă, de amorală, de insipidă. Însă dihotomismul nu-i chiar așa simplu, ne este prezentat comparativ și statutul de paria-alb.

La nivel de structură ne aflăm tot în paradigma bildungs, totul e construit gradat, pe parcurs însă personajul principal (de culoare) se disipă, revine însă la final pentru a încheia simetric filmul. Însă acestă fentă de script, de structură narativă iese ușor din tiparul scriitoricesc clasic și trece într-un registru sociologic, la un moment dat personajul principal devine colectiv, cazul nefericit al unei servitoare devine studiu de caz și mai apoi statistică căci mai multe servitoare decid să vorbească, iar pe baza mărturiilor lor este întocmită o carte. Cartea a generat filmul și filmul a regenerat cartea, o altă fentă-matrioșcă de marketing.

Tate Taylor știe să jongleze cu spațiul pe care îl are la dispoziție, știe să garnisească, să panorameze, există însă mizanscene poate prea evidente, pe alocuri brainwash, secvențe savuros de comice, dar și pasaje vădit lacrimogeneratoare.

Nu este exploatat un cumulus dramatic sfășietor, ci toate dramele particulare sunt volburate cumințel, oarecum natural, ele sunt cumva simbiotice unei realități imediate. Însă peste toate primează un aer optimist, dulcoid, care se așează pe mobilă vintage, se materializează și devine evident praf, un praf ușor de șters aș zice, dar prin consitența căruia îți poți plimba liber și creativ degetele. 

Tweet