Sherlock Holmes: A Game of Shadows

La o primă vedere s-ar putea spune că Guy Ritchie laolaltă cu operatorii de imagine au defulat în această nouă adaptare cam tot ce mai era de defulat în materie de plan detalii, frame-for-frame-uri și realism perceptual. Camera de filmat își face suprarealist loc acolo unde ochiul nu poate ajunge rezultând o serie de secvențe seducătoare, cam insulare, cam discontinue, subjugate unui slow motion exacerbat de coturat. Tocmai din cauza acestei concentrări secvențele liant dintre două astfel de momente par a fi moi, relaxate, predispuse unor numere umoristice menite să deconcentreze, să relaxeze mușchii între două secvențe tari. Avem de-a face cu un film-organism-viu, cu o structură-miocard: o secvență concentrată, alertă, constrângătoare imitând parcă o sistolă (contracția miocardică), urmată de una relaxată, dialogală imitând o  diastolă narativă.

Tocmai prin această alternanță filmul este realizat realmente pentru public și nu neapărat în sensul larg vehiculat, acela al facilului, ci construcția sa, estetica cuminte a imaginii, ingeniozitatea și ingenuitatea gag-urilor hrănesc nevoile unui spectator lax-post-post-modern. Nutriția acestor nevoi e una obsedant maternă, dacă e să fac o scurtă comparație, Tinker Tailor Soldier Spy pare o mamă parcimonioasă cu fii săi. Tinker Tailor Soldier Spy este un exemplu de cum se creează onest tensiune narativă fără a face neapărat apel la distorsiune sau seducție prin imagine. L-am luat drept contrapunct pentru că este un film apărut în aceeași perioadă, provine din aceeași arie geografică și mi-l post ușor imagina regizat de Guy Ritchie într-un ambalaj cu totul diferit și derulat într-un altfel de ritm.

Sociopatia lui Sherlock Holmes e regăsibilă în clautrofilia imaginii și a montajului, personajul lui Doyle nu este adaptat ci adoptat în imaginarul lui Ritchie unde este împresurat de cam toate artificiile vizuale care nu și-au găsit posibilități de întrupare în celelalte filme ale regizorului englez (RocknRolla, Snatch). Un alt artificiu este alternativa istorică. De câțiva ani încoace ea se dovedește a fi un motiv recurent în rândul filmelor cu eroi (de toate felurile). În X-Men: First Class, Watchmen, Captain America, până și în Tranformers regăsim o bucată reală, crucială de istorie (declanșarea celui de-al doilea război mondial, aselenizarea) decupată și pusă într-un context imaginat, fantastic. Nu știu dacă acest tip de decupaj poate fi pus pe seama vreunui concept psihanalitic, nu știu dacă el este folosit ca apanaj scenaristic infailibil sau ca generator de empatie, însă el tinde să devină un micro-fenomen, spune ceva despre dorința de emergență a realității istorice în sfera unui fantastic care ține de un viitor (momentan) intangibil. 

Tweet