La vida de los peces

E nevoie de viață trăită și nu visată sau închipuită pentru a aprecia acest film. E nevoie de experiențe sfâșietoare și de eșecuri asemenea pentru a înțelege că, vorba lui Kafka, și atunci când câștigi, de fapt, pierzi, spunea domul cinneseur acum ceva vreme și tind să îi dau dreptate deoarece nu pot spune că am văzut un film ci o amintire în trei acte. Spun asta pentru că structural, compozițional, filmul este de un minimalism parcimonios (cu riscul pleonasmului). 

Trăirea, căci nu o pot numi searbăd acțiune, se petrece cam în limitele aceluiași loc, sub același acoperiș, iar contactul cu aerul, ieșirea peștelui din acvariu, ieșirea din mediu încheie practic filmul, un mediu al trecutului incantat ritualic-discursiv de un prezent incert. Amintirea în trei acte se suprapune unei triade de momente în care cele două personaje (Andrés și Beatriz) reînvie verbal un trecut comun, o despărțire clarobscură și posibila candidatură a prezentului la statutul de trecut comun.

Privind dintr-o perspectivă compozițională toată această condensare discursivă a rememorării, a cântăririi derulată într-o serie de cadre claustrofobe și în limitele unei semantici simple, axiomatice, filmul poate părea sinistru si melodramatic, anarhic și absurd cum îmi spunea Ruxandra Grecu de la Evenimentul zilei. Însă rămânând strict la nivelul dialogului, acesta este lipsit total de flashback-uri și purtat în cadrul scenei cheie de o parte și de alta a unui acvariu ce pare a fi un fel de lentilă ajutătoare menită să corecteze miopia greșelilor trecute, să augmenteze trăirile personajelor și mai ales pe cele ale privitorului. Practic acestuia i se distrage subliminal atenția o dată prin acvariul-simbol și mai apoi prin titlul filmului (The life of fish), interconectate fiind, privitorul caută scena cheie, o găsește și el trebuie să își bifocalizeze atenția pe descriparea simbolului și mai apoi pe dialogul celor două personaje conectate ombilical la placenta acestui simbol. 

Nu știu dacă filmul respiră prin branhiile acestei scene, însă interconectivitate-simbolică manipulatoare (titlu-scena acvariului) indică un soi de focalizare indusă. Dialogul scânteiază la un moment dat cu forța de proiecție vizuală a lui Ingmar Bergman din Persona. 

Apoi dialogurile celor doi cu restul personajelor par a se caracteriza tot printr-o resuscitare a memoriei, însă este vorba de o memorie factuală, consemnabilă, numărabilă redată pe alocuri cu umor. În schimb rememorarea ce are loc exclusiv între cele două personaje este una de adâncime, cu cât se merge mai în adâncul calitativ al memoriei cu atât expunerea ei verbală devine mai absconsă. Însă toată această scoatere din adâncuri tulburi are avantajul suprafeței liniștite, personajele sunt legate printr-o calmitate exemplară, nu este vorba neapărat de o temperare în raport cu împrejurimile ci mai degrabă calmitatea e semnul unei resemnări incerte, o resemnare pregătită de plonjon de pe buza prezentului în hăul necunoscutului.

Amintirea în trei acte e centripetă, ea te aduce în sânul trecutului celor doi, ca mai apoi, odată cu reîntâlnirea și apropierea lor, cu eventualitatea unei cotituri, filmul să devină centrifugal, atingându-și apogeul depărtării  în mai sus menționatul moment al ieșirii din mediu. Și toată această geometrie spațială este tridimensionalizată de axa sonorului, muzica face corp comun cu scena așa cum se întâmplă în cazul filmelor lui Kar Wai Wong, însă regizorul Matías Bize nu are obsesia lui Wong de a separa și elogia scena muzicală de privitorul-obiect-latent, el nu șlefuiește estetic maniacal, seducător acestă întrupare a scenei cu muzica, poate asemănarea e mai mare cu coregrafia lui Gus van Sant (lentoare, personajele filmate din spate, perspectiva camerei martor) decât cu cea a lui Wong, pentru că la Sant scena muzicală suferă de un tragism implacabil. 

Acest tragism reușeste să devină în La vida de lose peces o esență, un precipitat al naturaleții, o mâhnire palpabilă, densă. Eludarea scenaristică, arhisuficiența egoistă a decorului, domesticul situațiilor, toate însumate permit dezvoltarea acestui embrion de trăiri, de împărtășiri, rememorări și insuficiențe conglomerând un film ca o procreere cu dezvoltare precoce, urmată de o naștere prematură, de expulzarea în lume a unei fragede, a unei tinere mâhniri.  

Tweet