The Future

După Me and You and Everyone We Know, elogiul omnibus sau mica vecernie închinată relațiilor postmoderne, Miranda July vine cu un nou lungmetraj (al doilea) focusat tot pe relații și fracții interumane ridicate la puterea postmodernului. De această dată nu mai există ca în Me and You and Everyone We Know un conglomerat de relații proxime, ci este dibace descărnată o singură astfel de relație. Asistăm la despachetarea unei pelicule-drajeu, ambalajul adică partea vizual seducătoare a filmului transferă conținutului ceva din poleiala sa rezultând un film-parabolă despre dragoste...și o ceată de alți demoni.  

Sophie și Jason sunt un fel de artiști ai microuniversului în care își duc traiul, un microunivers pe care îl vrăjesc și-l dezvrăjesc continuu. Jason are un job confortabil, lucrează de acasă, iar timpul său liber este populat cu gânduri răzlețe și revelatoare în egală măsură, Sophie dă lecții de dans unor copii, iar cugetările sale sunt ceva mai împrăștiate, mai maniacale și mai boeme decît ale partenerului. Împreună decid să adopte o pisică, un fel de substitut simbolic al unui eventual copil și din acest punct microuniversul lor își începe deconstrucția și reconstrucția. 

Momentul propriu zis al adopției le oferă o lună de pregătire, timp în care decid de comun acord să valorifice perioada rămasă până la adopție cât mai imprevizibil cu putință, însă fiecare și-o fructifică egocentric, pe cont propriu. Acestă bucată de timp devine un limb, o virgulă ce îi desparte de sintagma nesfârșită a responsabilității. Previzibil însă, apare scindura, fiecare caută un altceva în altă parte, iar un moment menit să îi apropie (adopția) pare să îi despartă, să le suspende în timp și spațiu legătura. Acestă suspendare devine la un moment dată literală pentru că în film își fac intrarea treptat câteva elemente care țin de mistică, tranzitoriu și suprarealism. Jason se dovedește a fi un telepat, el suspendă timpul pentru a nu o pierde pe Sophie. Aceste momente fantasmagorice sunt redate minimalist și seducător așa cum o fac la rându-le Melancholia sau Another Earth.

Un alt element ce ține de bucătăria fantasmagorică și alchimică a filmului este pisica Paw-Paw căreia Miranda July îi împrumută  ca un ventriloc vocea. O voce prelucrată, scârțăitor de înduioșătoare, o voce căruia cu greu îi poți distinge vârsta, ea e prinsă între inflexiunile începutului și premoțiile sfîrșitului, parodiind (din dragoste) cu cele bune intenții pe cea a lui Mr. Nobody. Monologurile pisicii sunt de-a dreptul seducătoare, ele comunică mesaje universal valabile, încărcate de o energie și o filosofie de sorginte budistă, îndreptățite până la urmă de mai vechea zicală conform căreia o pisică ar avea 9 vieți de trăit. 

The Future este greu de prins într-o anumită tipologie filmică. E aproape o mantră, un soi de talisman terapeutic ce reusește să comunice mistic adevăruri despre lume, dragoste, responsabilitate și schimbare. Este totodată o odă adusă escapismului postmodern. La un moment dat personajele renunță la internet pentru a avea parte de ceva mai multă viață trăită. Are loc un fel de escapism inversat, personajele evadează din virtual în real. Această evadare se dovedește a fi un soi de naturalism sau mai bine zis o întoarcere la natura umană a cărei trăsătură de bază ar trebui să fie imprevizibilul. Filmul reușește destul de bine, prin mijloace vizuale manipulatoare ce-i drept, să scoată imprevizibilul din uman, să exorcizeze demonii obișnuinței din om și să facă loc unei reverii pe alocuri mistică, revelatoare. Într-un interviu referitor la primul său lungmetraj Miranda spunea:

I wanted to make the movie feel like life feels to me — and life feels both sad and dark and confusing and more than hopeful — it feels like something totally incredible could happen at any moment and with no explanation. Același soi de imprevizibil răzbate și prin porii lui The Future. 

Miranda July este artistă, regizoare, actriță, muziciană, scriitoare și aș mai adăuga o exorcistă, o iluzionistă, o prestidigitatoare, o divinatoare în globurile microuniversului inter-relațional, ea vede Viitorul relațiilor postmoderne prin aburii edulcorați ai unor premoniții bitteroptimiste. 

Tweet