A Dangerous Method

Am întâmpinat cu scepticism venirea pe lume a unui film despre psihanaliză făcut aparent pentru un public larg și dens, un public cu retina flexibil setată pantru a capta avid cadre ferchezuite, puneri îngrijite în pagină, panorame line, simetrii, curbura boemă a spațiului și liniile frânte ale pseudo scenelor masochiste din carnea cărora se răsfrânge le charme discret de la bourgeoisie cum ar spune Luis Buñuel.

Până la încercarea, probabil reușită, a regizorului David Cronenberg de a aduce un astfel de subiect pe ecrane, imaginarul filmic în ce privește o posibilă adaptarea fie ea cronologică (așa cum e Kinsey), factuală, scandaloasă sau revelatoare îmi era încorestat mai ceva ca toracele Keirei  Knightley în toate filmele sale de epocă adunate la un loc. Și asta pentru că sunt avute în vedere, în cadrul aceleiași expuneri cinematografice, două paradigme conviețuitoare. A aborda  epic un astfel de raport îmi pare a fi o dovadă (nebunească) de curaj. 

O adaptare documentaristă, liniștită, alb-negru (poate) că ar fi adus mai multă cinste domeniului, cercetărilor și i-ar fi conservat intacte contribuțiile într-un formol cuminte, testamentar. Terminologia lui Sigmund Freud, pe care aș pute-o ușor confunda cu o prelungire falică a personalității psihanalistului, așa cum tot o prelungire falică (în termenii filmului) o poate reprezenta și trabucul din care trage în fiece scenă, se întâlnește cu cea aparent reprimată, însă ceva mai cultural-versatilă a lui Carl Gustav Jung. Libidoul, pulsiunile sexuale, interpretarea viselor, sexualitatea ca forță motrice a tutuor acțiunilor, gesturilor sunt puse față în față cu o paradigmă și-o interpretare ce se dovedesc a fi ceva mai înglobatoare, la Jung conceptele freudiene sunt trecute printr-un filtru cultural și mistic.

Nu este un film despre Freud, ci este un film despre Jung filtrat prin și epurat de teoria freudiană, deci un film cumva concordant realității istorice. Această enumerare de pioni e cumva redundantă și necesară deoarece filmul se întinde în mare parte din lungimea sa pe gazonul acestui teren teoretic. Dialogul dintre Freud (interpretat impecabil de Viggo Mortensen) și Jung (interpretat de mai tânărul Michael Fassbender) e construit pe mai multe paliere. La nivelul semanticii se simte patina începutului de secol XX, la nivel ideologic se observă un război de idei purtat reverențios, elocvent și pe alocuri revelator între cei doi, la nivel pur interacțional (verbal și nonverbal) se observă o distanțare și un respect purtat ca un balon de la un corp la altul, o eludare de posibile gesturi emfatice, la un moment dat un schimb consistent de scrisori ține loc de interacțiune. 

Rămânând în sfera emfazei nu același lucru se poate spune despre jocul actoricesc al Keirei Knightley (interpretând una dintre primele femei psihanalist) care pare a fi de un spasmodism pe alocuri nejustificat (poate cel mai slab punct al filmului), confesiunile sale sunt în pemanență însoțite de contorsiuni facile prea puțin realiste, poate că ceva mai puțin peristaltism facial ar fi trasmis ceva mai mult. Cercul vicios este încheiat de spiritualul personaj al lui Vincent Cassel, un personaj care știe să se folosească hedonist de propria teorie. Modesta identificare a actorilor cere și pe cea a regizorului, prea puțin recognoscibil, după filme impactuale și de un imprevizibil tactil ca A History of violence sau Eastern promises, parcă există un singur moment marca Cronenberg (foarte temperat) în care avem parte de o ieșire, o scrijelire dermică, un act spontan, un impuls când tocmai despre asta ar trebui să fie vorba aici, despre pulsiuni și impulsuri. 

Încadraturile și coloristica filmului dau senzația picturală de Vermeer în mișcare, camerele în care îl regăsim pe Jung au mai tot timpul la vedere o fereastră, de multe ori închisă, o regăsim deschisă atunci când Otto (interpretat efervescent de Vincent Cassel) își face simțită absența, el este cel care lasă să intre o briză de aer proaspăt în sanatoriul și teoria lui Jung. Pe Freud îl regăsim într-o cămăruță maniacal decorată, barocă, camera unui colecționar, el se închide etanș în coconul propriei paradigme, nu este neapărat reticent la elementul eterogen, însă nu și-l încorporează, îl vrea detașat pentru ca propria sa teorie să poată fi sedimentată și patentată.  

Camerele sunt decorate cu tablouri aparținând unor curente variate, ele par a fi proiecții, vise în curs de materializare (așa cum este tabloul înfățișând o barca pe care Jung o primește din partea soției), toată geometria spațiului e seducătoare, mizanscenele par să imite realismul fotografic al tablourile flamande din secolul al XXVII-lea. Momentele în care sunt expuse și analizate reciproc visele pot fi trecute drept indici ai penibilului (ca expunere), însă astfel de scene sunt un fel de locuțiuni menite să rezume o întreagă frazalitate orală, sunt un fel de fast forward narativ, e totuși dificilă conștientizarea unei perioade în care subconștientul era un soi de supra-rațiune. 

Toată cumințenia abordării, de la fadele scene masochiste la încadraturile manipulatoare, e legitimă. Este vorba aici despre a history of sexuality-începuturi, cu informațiile avute la îndemână cu privire la viața trăită a celor doi psihanaliști și ținând cont de o anumită condiționare filmică (scenaristică, aceea a targetului etc) s-a reușit totuși expunerea atât a unei infime părți a vieții, cu accent pe elementele ei mai piperate, cât și a doctrinelor, atât cât poate analitic cuprinde un film destinat unui public larg și dens. Tocmai acest dozaj echitabil face ca filmul să se încheie la gulerul de gentlemen onest, pătat de ruj aprins, să-și încline capul, să-și ridice jobenul, să dea binețe și să își poarte pașii agale spre trăsură mulțumit că și-a încheiat treaba-o scurtă incizie în psihanaliză atât cât să pătrundem prin deschizătura ei fără prea mari pretenții, așteptări și...eufemisme. 

Tweet