The Bride Wore Black de Francois Truffaut

Francois Truffaut înșiră pe axa filmografiei sale, înnoadă cu dibăcie ca mai apoi să deșire analitic cu pasiunea și îndemânarea unui observator atent și temperat, nu atât tipologii cât personaje fizic recurente. Regăsim în multe dintre filmele sale aceeași actori jucând aceleași personaje cum este cazul personajului Antoine Doinel ( jucat de Jean-Pierre Léaud), dar recurența lor nu este numai una spațială ci și una ideologică.

Nu se poate însă vorbi de tipologii statice deoarece avem de-a face cu personaje aflate în plină desfășurare, oscilație și evoluție. Ele sunt prinse într-un flux narativ cu atributul de esență a vieții, uneori de substitut al acesteia, cinematograful e o artă a prozei, o modalitatea de a filma frumusețea fără să ai aerul că o faci spunea Truffaut într-un număr din Cahiers du cinema. Totodată personajele lui Truffaut par să fie malaxate într-un vertij existențial palpabil (sau vertigo, în termeni hitchcockieni) dacă e să ne amintim imaginea plastică din copilăria personajului emblematic Antoine Doinel în 300 Blows și plăcerea sa de a se rostogoli frenetic într-o comedie de bâlci.

400 Blows

Despre Julie Kohler (interpretată de Jeanne Moreau), personajul principal al filmului Mireasa în negru, Magda Mihăilescu spunea că ar fi primul personaj truffaldian al ideii fixe. Julie Kohler este precusoarea personajelor definitivului din opera truffaldiană, Adèle (L'histoire d'Adèle H.), Julien Davenne (Chambre Verte însă niciunul dintre acestea nu pare să atingă forța, implacabilul, ingeniozitatea, disperarea și stoicismul lui Julie Kohler. Ea este primul personaj din această serie care se anină de și care se animă cu un țel precis, acela al vindicativului, însă răzbunarea eroinei pare să fie legitimată de tragicul forței motrice al acestei porniri. Ea este sistematică în demersul său de a răzbuna moartea soțului, ucis chiar în ziua nunții și dihotomică în gândire, fiind un adevărat exponent al nonculorii, vestimentația sa nu lasă loc nuanțelor, cum nici hotărârea ei nu lasă loc incertitudinii.

Întrebat într-un interviu: Qu'est que pouvez vous dit sur l’amour? post-structuralistul Jascques Derrida, în parte pe fondul paronimiei, răspunde: Sur l’amour ou la mort? Iată cum Erosul și Thanatosul (dragostea și moartea) se întâlnesc din nou, de data aceasta în universul lui Truffaut cele două fațete ale aceluiași obol se înlocuiesc una pe cealaltă, lui Julie îi este amputat dreptul la dragoste, iar imposibilitatea acestui sentiment își găsește implinirea prin răzbunare. Nu ne sunt prezentate etapele sau implicațiile unui plan precis, eroina este purtată de acel suflu specific lui Truffaut, ea este impinsă de curenți intuitivi, iar acțiunile sale sunt naturale și spontane.

Într-una dintre scene ajunge în casa unuia dintre vinovați, se dă drept educatoarea copilului acestuia, apoi ludicul devine preludiul morții, Julie se joacă cu copilul, pregătește masa, se adaptează spontan situației ca mai apoi la fel de spontan să-l închidă pe bărbat, să-l izoleze până ce acesta rămâne fără aer ca într-un final eroina să își dezvăluie propria identitate. Acest ultim strigăt al femeii se repetă metodic, ritualic în cazul fircăruia dintre cei 5 bărbați vinovați de moartea soțului, nevoia de a-și dezvălui identitatea chiar înaintea sosirii morții pare a fi un soi de semnatură la finele unei telegrame sau scrisori, forme de corespondență atât de dragi lui Truffaut.

L'histoire d'Adèle H, La peau douce, Les deux Anglaises et le continent sunt câteva dintre filmele sale unde scrisoarea sau telegrama sunt adevărate prelungiri ale personajelor, surclasând pe alocuri dialogurile. Eventualele lacune apărute în planul eroinei pot fi foarte ușor confundate cu omiteri, greșeli scenaristice, nu știm spre exemplu cum de Julie poate ajunge atât de ușor de la un vinovat la altul, nu știm de unde are aceste  informații și cum de poate parcurge atât de fabulous și inexplicabil spațiul. Însă toate aceste așa zise lacune creează o aură suprarealistă în jurul personajului, pe alocuri înfricoșătoare, o aură ce se dezvoltă, crește aducând situațiile tot mai aproape de suspansul hitchcockian.

Suspansul în cazul Miresei în negru primește o contrapondere undeva la jumătatea filmului când ni se dezvăluie adevăratul statut involuntar al vinovaților. Însă această dezvăluire nu-i absolvă de vină, ea îl transformă pe privitor în martor, într-un complice care nu poate rămâne indiferent în fața demersului tragic al eroinei. Așa că Julie își continuă meticulos epopeea, se erijează în imaginea morții la lucru, iar forța sa răzbate, trece din planul realului în cel al premoniției și subconțientului, astfel încât chipul său este prezent a priori până și în mintea unuia dintre vinovați.

Un pictor umple pânzele sale cu chipul lui Julie, o femeie cu gură misterioasă căreia îi găsește în sfârșit crrespondent în plan real, un sfârșit care se dovedește a fi fatidic. Această regăsire a unei imagini idolatre în plan real este un element recurent în filmele lui Truffaut, Jules și Jim regăsesc figura unei statui în persoana lui Catherine și Antoine Doinel ponește în căutarea unei femei având la îndemână doar o poză puzzle a acesteia (Love on the run). Julie este poate un personaj exemplar, un ataș al morții căreia îi imită atributele și îndatoririle, este o parte a unui întreg având aceleași caracteristici cu acesta, un personaj care pare să reverbeze până în pragul cinematografiei recente. Deși Quentin Tarantino mărturisește că nu ar fi văzut filmul lui Truffaut asemănarea dintre Kill Bill și The bride wore black este una evidentă și totodată uimitoare.

Tweet