Perfect Sense

A existat o perioadă înainte și după fatidicul an 2000 în care filmele apocaliptice (disaster movies) despre un pericol iminent (de obicei extraterestru) cu destinația Pământ murmurau cam aceeași mantră, rumegau cam aceleași imbatabile clișee, reciclau neigienic același brainwash. De obicei factorul perturbator era descoperit accidental, apoi bună bucată de film se macera cogniția întru găsirea unei soluții la care participa multicultural câte un reprezentant politically correct ales din fiecare rasă, pe aceeași bucată de timp aveau vreme să se închege câteva cuplete de personaje fiecare drămuindu-și propria micro-apocalipsă, apoi apăreau undeva pe o hartă (lipită direct pe un perete sau fistichiu digitalizată) primele semne de expansiune ale pericolului cu pricina (pandemie, ploaie de meteoriți etc), soluția apărea și ea gâfâindă la un moment dat nu fără de sacrificii și la final de cele mai multe ori rămânea o urmă de speranță fie ea palpabilă sau metafizică (Armageddon, Independence Day, The Day After Tomorrow, și mai recentul 2012, le găsiți pe categorii și calamități ordonate aici). [Vorbesc la timpul trecut în speranța deșartă, puerilă a unei eventuale panextincții a genului.] 

În istoria ceva mai recentă a cinematografului apocaliptic a avut loc o scindură, a avut loc o inversiune a raportului: până acum (adică până la filme precum Melancholia, Another earth, The shelter, The Road, Perfect Sense sau Blindness) factorii amenințători externi erau autarhici, iminența le era grandoman elogiată, iar toată acțiunea pendula pe orbita acestei iminențe, acum însă importanța factorilor externi scade, ei sunt necesari, dar nu suficienți, existența lor este redusă la nivelul de simbol, iar CGI-ul este insuficient dezvoltat (ex Another Earth, Melancholia), el este un resort întins atât cât se poată expanda altă amenințare, cea lăuntrică.

Mai mult decât atât se pune problema unor ipoteze care țin mai puțin de logică, statistică sau geologie, se pornește parcă de la imaginarul interogativ, distopic al scriitorului portughez Jose Saramago: ce-ar fi dacă toți oamenii ar orbi? (Blindness care are la bază romanul lui Saramago, Eseu despre orbire) ce-ar fi dacă moartea ar înceta să existe (Intermitențele morții), ce-ar fi dacă continentele ar începe să se miște cu viteze încredibile (Pluta de piatră)? Perfect sense răspunde în stilul romancierului Jose Saramago la întrebarea ce-ar fi dacă oamenii și-ar pierde simțurile unul câte unul într-o perioadă scurtă de timp. Ca să păstrez aceeași măsură romanească, filmul pune o întrebare saramagogiană și răspunde așa cum ar fi făcut-o Anne Frank, omul se obișnuiește cu tot, cu răul mai ales.

Perfect sense redă aproape minimalist acest sfârșit de lume, de fapt acest sfârșit al omului biologic, el își propune să rașcheteze fiecare simț astfel încât să se vadă în urmă acestei coroziuni tarele și neputințele omului (biologic), oamenii îngenunchează în plină stradă, plâng, agonizează. Atunci când își pierd olfactivul și gustativul oamenii încep să pună mai multe condimente în mâncare, apoi compensează gustul prin sunet, însă toate aceste ipoteze derulate pe fast forward, aparent fantasmagorice, își găsesc corespondent în real, dacă e să ne uităm la alimentația noastră din ultimele decade și la cohortele de aditivi de pe ambalaj it makes...perfect sense.

Filmul este realmente seducător și reușește să fie așa nu numai prin propriile mijloace, prin carisma celor doi actori luați separat cât și împreună (Eva Green, Ewan McGregor) sau prin simplitatea revelatoare a vocii narative, ci și prin câteva colaje exogene, printr-un montaj care adună pe alocuri fragmente din alte materiale filmate ce aduc a documentație moziacată marca Discovery. Realismul acestor fragmente se întâlnește cu posibilitatea ipotezei saramagogiene rezultând un nou soi de realism, real o dată prin simplitatea și veridicitatea (parțial absurdă) a ipotezei și mai apoi prin trăirismul la fel de veridic al personajelor. Rămânând în rama aceluiași realism filmul face apel și la câteva unghiuri subiective (mânuite poate prea exagerat) menite să susțină acest noi soi de realism născut în sânul apocalipsei. Acest realism subiectiv și-a cam atins apogeul în Cloverfield. Perfect Sense pare a urma rețeta unui experiment alchimic, eludarea tuturor simțurilor aduce doi oameni împreună și îi contopește într-un singur organ de simț, într-un simț perfect/perfect sense. La finele filmului are loc concretizarea unei pietre filosofale, are loc o contopire ideatică, mistică, dar simplă, așa cum n-am mai văzut de la slova lui Novalis încoace. 

Tweet