J. Edgar (2011)

Cărarea pe care își umblă Clint Eastwood mocanisii în ultima vreme e mușcată pare-se de hârtoape experimentale. Prin recentul Hereafter spre exemplu (pe care l-aș numi hârtoapă), Clint dă dovadă de un avânt eterogen, mistic, care nu știu dacă îi vine tocmai bine, nu știu dacă se mulează pe conduita, pe cutuma, pe stoicismul, pe verticalitatea testosteronică a antecedentelor sale istorii, pe hominizii săi de lut în care suflă hulpav boare de eroism (Million Dollar Baby, Flags of Our Fathers, Changeling, Gran Torino). La categoria hârtoape se inscrie probabil și Invictus.

Clint iese însă din hârtop și dă într-un hop care iarăși nu știu dacă-i croit pe calapodul, pe matricea și pe aplecăciunea demiurgică a domniei sale, aceea de a crea nu personaje, ci forțe, sentimente și volburi domesticite de focul rațiunii. Această nepotrivire reiese în urma coliziunii dintre imaginarul eroic al lui Clint și realitatea unui personaj controversat ca J. Edgar Hoover, presedintele FBI-ului timp de aproape jumătate de secol. Clint rămâne totuși în paradigma propriului stoicism și alege să facă din J. Edgar (interpretat manierist de Leonardo DiCaprio) un personaj nu neapărat solid ci frigid, frigiditatea lui nefiind neapărat rezultatul orientării sale sexuale imprecise, ci ea survine ca urmare a amplasării personajului într-un număr precis (și redus) de scene ordonate cuminte, descărnate și întinse incomplet pe scheletul bildungs-narativ clasic (dacă nu, arhaic) compus anatomic din: influența  pregnantă a mamei (Judi Dench), tinerețea galopantă, claustrarea interindividuală versus succesul social, problema loialității, la care se adaugă: dragostea mare (interzisă), dragostea mică (convențională) și dragostea de țară.

Revenind la imprecizia orientării sexuale și la relația cu asociatul său Clyde Tolson (interpretat de fresh-face Armie Hammer), subiectul este pudibond abordat, mascat de spuza dandy a epocii. Personajul lui DiCaprio contribuie și el, în limitele filmului, la propria sa istorie, îl vedem cum dictează novicilor propriile memorii rostind cu patos lista contibuțiilor sale pe care în princpiu le luăm ca atare, dar care prin prisma egoului suferă mutații. Ținând cont de faptul că acțiunea se desfășoară pe mai bine de șașe decenii (nu neapărat vizibile în derularea spațio-temporală a filmului) s-a recurs la machiaj pe alocuri exacerbat în narcisimul său (nu neapărat exagerat, dar poate mult prea conștient de sine), aproape că povestea și omul se pierd sub pudre și maclavaisuri, dintre toți însă, personajul lui Naomi Watts pare să fie cel care a îmbătrânit frumos.

La fel de exacerbată este vocea narativă, acolo unde ea se face punte între un prezent static și un trecut pseudo-dinamic. Spun asta pentru că puterea personajului stă de fapt (așa cum este și normal în cazul de față) în deținerea de informații, iar vehicularea lor presupune o pseudo-mișcare, o aproape desfășurare de forțe. Pe lângă machiaj s-a oferit o deosebită atenție costumelor, Leonardo diCaprio a schimbat peste 80 de costume în timpul filmărilor, scenariul însuși este presărat cu numeroase referiri ironice la adresa unui soi de fetiș vestimentar al personajelor masculine. Având toate aceste elemente de public (să le zic) la îndemână: glumele, apropourile, demersul brainwash al poveștii, J. Edgar e o cine-biografie destul de statică, lipsindu-i acea imobilitate tensionată pe care o întâlnim la recentul Tinker Tailor Solder Spy spre exemplu. 

Tweet