Începând cu Împăratul muștelor de William Golding (poate greșesc, căci probabil există și alte antecedente literare, posibil incipiente și mai puțin structurate) s-a concretizat, s-a calcinat în pântecul modernității (meta-literare) un homuncul primejdios, precursorul unui viitor puber incontrolabil, guvernat de o răutate autonomă, de o răutate pură, o puritate în sensul datului.
Aceast tip nou de răutate este înnăscută, neprelucrată în timp de factori psiho-sociali, ea este o răutate-menire, ea a venit pe lume neîntinată, cu un scop precis, unul cu rezonanțe și valențe absurde, contra-naturii, contra-existenței, contra-moralei. Prin intermediul acestor ultime sudălmi fac trecerea de la copiii-insulari ai lui Golding la copilul-continental Kevin. Copiii insulari ai lui Golding sunt exorcizarea unui rău a priori, intuit, dar multă vreme ascuns sub pleura confortabilă a gingășiei, sub stereotipul copilului cuminte, ei sunt izolați, deposedați de prezența părinților și posedați de răutatea pură, pe când Kevin își dezvoltă sămânța răului pe teritoriul familial, posedat fiind de o și mai incisivă răutate.
Critica răutății pure este de prisos, nu putem decât observa cu ochii curioși și consternați ai mamei (Eva interpretată de Tilda Swinton) defilarea unui lucifer, unui spirit liber, inteligent, posesor al unei cunoașteri căreia nu-i putem depista cu ușurință sursa. Răul înnăscut al fiului anulează simțul matern presupus înnăscut al Evei. Caietele cu foi albe din camera sa, aceste tabula rasa înșirate pe rafturi ne arată cum sursa cunoașterii e de fapt în altă parte. Kevin trăiește în trei universuri echidistante, cel al mamei (un univers în care își permite să crească sămânța răului), cel al tatălui (un univers în care simulează stereotipul copilului sociabil) și în propriul său univers/context cu care se identifică într-una dintre replicile sale: eu sunt contextul.
Filmul are structura unei rememorări fragmentare, așa cum ar trebui să fie orice întoarcere în trecut, dar în același timp ea este vocea unui scenariu centripet, gradual, menit să ne dezvăluie la început clarobscur (vezi perdeaua), apoi artistic, un eveniment nefericit, apogeul unei minți amorale. Identificăm ușor o anumită porțiune de trecut după lungimea și forma părului Evei, în tinerețile sale libertine este lung, feminin, în era maternității este scurt și masculin, în prezentul povestirii tinde să revină la forma inițială.
Elephantul lui Gus van Sant e cumva similar din punct de vedere al scenariului și amoralului, însă realismul său este ceva mai rece, structura scenariului ceva mai seductivă, unghiul de filmare ceva mai obiectiv. Filmul lui Lynne Ramsay înlocuiește obiectivitatea cu subiectivitatea sau mai bine zis cu participarea și de aceea devine inconfortabil, Gus van Sant spre exemplu este martor detașat la uciderea propriilor fii, aici însă ni se permite close-up-ul, este folosit pe alocuri handy cam-ul, iar concentrarea pe trăirile Evei, mamei, interpretată excelent de Tilda Swinton, ne asigură accesul direct, deloc neliniștitor la florile răului.
La antipodul copiilor lui Golding, puberilor trendy van Santieni și dincolo de emisfera lui Kevin s-ar poziționa Kynodontas, un film în care tabula rasa e la locul ei, în care răutatea a priori nu există, ea este înlocuită poate cu o formă incipientă de curiozitate. În Kynodontas educația e posibilă, paradigma omului perfectibil, educabil este încă valabilă, însă ea e vădit distorsionată de dragul experimentului. În We need to talk about Kevin educația e un factor adiacent, aproape insignifiant, educația e disimulare. Ea e cumva a priori, necesară, pragmatică, dar nu indispensabilă, ea nu câștigă în fața amoralității. Distribuția filmului este de-a dreptul inspirată, la fel și coloana sonoră, cei trei actori care-l interpretează pe Kevin la vârste diferite sunt legați printr-o serie de trăsături în speță fizice aș îndrăzni să le numesc magnetice.
Aceast tip nou de răutate este înnăscută, neprelucrată în timp de factori psiho-sociali, ea este o răutate-menire, ea a venit pe lume neîntinată, cu un scop precis, unul cu rezonanțe și valențe absurde, contra-naturii, contra-existenței, contra-moralei. Prin intermediul acestor ultime sudălmi fac trecerea de la copiii-insulari ai lui Golding la copilul-continental Kevin. Copiii insulari ai lui Golding sunt exorcizarea unui rău a priori, intuit, dar multă vreme ascuns sub pleura confortabilă a gingășiei, sub stereotipul copilului cuminte, ei sunt izolați, deposedați de prezența părinților și posedați de răutatea pură, pe când Kevin își dezvoltă sămânța răului pe teritoriul familial, posedat fiind de o și mai incisivă răutate.
Critica răutății pure este de prisos, nu putem decât observa cu ochii curioși și consternați ai mamei (Eva interpretată de Tilda Swinton) defilarea unui lucifer, unui spirit liber, inteligent, posesor al unei cunoașteri căreia nu-i putem depista cu ușurință sursa. Răul înnăscut al fiului anulează simțul matern presupus înnăscut al Evei. Caietele cu foi albe din camera sa, aceste tabula rasa înșirate pe rafturi ne arată cum sursa cunoașterii e de fapt în altă parte. Kevin trăiește în trei universuri echidistante, cel al mamei (un univers în care își permite să crească sămânța răului), cel al tatălui (un univers în care simulează stereotipul copilului sociabil) și în propriul său univers/context cu care se identifică într-una dintre replicile sale: eu sunt contextul.
Filmul are structura unei rememorări fragmentare, așa cum ar trebui să fie orice întoarcere în trecut, dar în același timp ea este vocea unui scenariu centripet, gradual, menit să ne dezvăluie la început clarobscur (vezi perdeaua), apoi artistic, un eveniment nefericit, apogeul unei minți amorale. Identificăm ușor o anumită porțiune de trecut după lungimea și forma părului Evei, în tinerețile sale libertine este lung, feminin, în era maternității este scurt și masculin, în prezentul povestirii tinde să revină la forma inițială.
Elephantul lui Gus van Sant e cumva similar din punct de vedere al scenariului și amoralului, însă realismul său este ceva mai rece, structura scenariului ceva mai seductivă, unghiul de filmare ceva mai obiectiv. Filmul lui Lynne Ramsay înlocuiește obiectivitatea cu subiectivitatea sau mai bine zis cu participarea și de aceea devine inconfortabil, Gus van Sant spre exemplu este martor detașat la uciderea propriilor fii, aici însă ni se permite close-up-ul, este folosit pe alocuri handy cam-ul, iar concentrarea pe trăirile Evei, mamei, interpretată excelent de Tilda Swinton, ne asigură accesul direct, deloc neliniștitor la florile răului.
La antipodul copiilor lui Golding, puberilor trendy van Santieni și dincolo de emisfera lui Kevin s-ar poziționa Kynodontas, un film în care tabula rasa e la locul ei, în care răutatea a priori nu există, ea este înlocuită poate cu o formă incipientă de curiozitate. În Kynodontas educația e posibilă, paradigma omului perfectibil, educabil este încă valabilă, însă ea e vădit distorsionată de dragul experimentului. În We need to talk about Kevin educația e un factor adiacent, aproape insignifiant, educația e disimulare. Ea e cumva a priori, necesară, pragmatică, dar nu indispensabilă, ea nu câștigă în fața amoralității. Distribuția filmului este de-a dreptul inspirată, la fel și coloana sonoră, cei trei actori care-l interpretează pe Kevin la vârste diferite sunt legați printr-o serie de trăsături în speță fizice aș îndrăzni să le numesc magnetice.
Elephantul si Kynodontas, da da da.
RăspundețiȘtergere:D asta-i noul regulament al educatiei puberului
RăspundețiȘtergereDude, mi-ai făcut poftă de nişte pure evil, în prim stadiu. Kudoz!
RăspundețiȘtergereyupee, pur, garantat, fara impuritati si aditivi :P
RăspundețiȘtergereElephant te făcea să empatizezi cu personajele. Aici, te uiţi şi nu simţi nimic. Puţin îţi pasă dacă puştiu o ucide pe mă-sa sau se sinucide. Nici nu ştiu a cui e vina: a regizoarei, că n-a reuşit să prezinte povestea bine, sau a scenaristului, că n-a reuşit să creeze nişte personaje... nu credibile, pentru că sunt, ci nişte personaje care să stârnească interesul privitorului.
RăspundețiȘtergerepai tocmai aceasta raceala...diavoleasca e trasatura voita a filmului :D
RăspundețiȘtergereeu nu o vad ca pe o discordanta sau eroare
e un film facut foarte bine, transmite exact cum trebuie, ce trebuie. Mi-a placut la modul groaznic.
RăspundețiȘtergereImi pare ca ai tu ceva cu posedarea (e.g. "deposedați de prezența părinților și posedați de răutatea pură"). Cum adica deposedati de prezenta parintilor?
RăspundețiȘtergereGolding argumenta pur si simplu ca aia e natura reala, ne-formata, ne-alterata si care iese la iveala in absenta (nu deposedarea, ca nu-s copiii niste vase goale de le tot poseda ori deposeda diversi si diverse) constrangerilor sociale, atata tot. Vezi eventual si experimentele lui cu baietii de scoala. Si nici macar nu-i treaba de absenta parintilor ci a adultilor.
Iar a-l vedea pe Kevin din film ca un fel de posedat de rautate pura e pur si simplu o conventie foarte comoda pentru privitor. E inteligent, da, ba chiar mai inteligent decat maica-sa, da' nu e posedat bietul de nimic, ci doar incearca (cu mai multa disperare decat altii) sa obtina o reactie reala, dincolo de conventionalul pe care-l cultiva maica-sa cu mare arta.
iti respect punctul de vedere :)
RăspundețiȘtergerenumai ca eu asa l-am vazut, "posedat", terminologie indusa mai degraba de jocul actoricesc, iar inteligenta lui n-are a face cu posedarea de care zic...probabil ca filmul e o hiperbola, s-a exagerat (in ochii mei) aceasta rautate pura pentru a arata probabil ce zici tu: absenta adultilor, insa eu raman la posedare pentru ca filmul nu detine argumente atat de logico-sociale ca sa sublinieze greselile parintilor, imi pare mai degraba o hiperbola, o exagerare comportamentala la nivel de joc actoricesc tocmai pentru a se sublinia radacina necunoscuta a unui ceva incontrolabil...