La numai 3 ani după versiunea suedeză, David Fincher nu face un remake ci adaptează aceeași maculatură, romanul suedezului Stieg Larsson, pe potriva măsurii sale art-thrillerești. Însă, spre deosebire de celelalte thrillere de artă ale sale (Fight Club, Se7en, Zodiac, Panic Room) incizia narativă în cazul de față este una ceva mai soft, asta și datorită structurii romanului și osaturii personajelor.
Dacă e să vorbim în termeni dihotomici și mainstream de soft și hard se poate spune că versiunea lui Niels Arden Oplev din 2009 a încercat să fie hard, însă nu a știut să își definească concis această nomenclatură, iar rezultatul a fost un film, de fapt un film-personaj exacerbat și penibil în sadismul său reținut de oareșce sensibilități lăuntrice (absente). Pe când Fincher n-a pietrificat prea tare crusta personajelor, ba din contră le-a dat o tușă de dandism, în speță personajului interpretat de Daniel Craig, dacă în versiunea suedeză personajul său era cam șters și obscurizat de expandarea-paradoxal-emo a fătucii tatuate, aici raportul aproape că e răsturnat, asta și datorită notorietății actorului.
Rooney Mara interpretează o Lisbeth Salander mult mai natural, mai proxim, mai veridic și mai simpatic decât o face Noomi Rapace. Structura acțiunii e mult mai concisă la Fincher, vedem o cercetare detectivistă relatată pas cu pas, montată curat, decorul e mult mai detaliat, nu lipsesc nici semiobscuritățile, bibliotecile, veiozele, elemente de decor claustrofob specifice lui Fincher, aproape că îl bănuiec de o fobie similară cu cea a lui Francois Truffaut: frica de cer, până și în scena, deschisă, deșertică din Se7en spre exemplu, spațiul și lumina sunt filtrate prin tot felul de tertipuri ca gros-planuri, o serie de stâlpi de tensiune care reușesc să încadreze cumva imaginea pentru a evita conștientizarea spațiului larg.
Prin tot acest demers de îndulcire, repet nu neapărat al primului film ci al scriiturii, Fincher avantajează un concept care trece dincolo de ceea ce face el în mod obișnuit și pe de altă parte își dezavantajează propria filmografie (în ochii adepților) deoarece The Girl with the Dragon Tattoo e poate cel mai mainstream film al său (dacă e să ne uităm la o multitudine de încadraturi sexy exemplu: fundul fetei, o descărcare de pistol și o explozie toate în același plan sau scene de sex clarobscur-hollywoodiene care se termină evident cu orgasm și cu o taietură prezentând o mâță drăgălașă centrifugă menită să împrăștie tensiunea acumulată). Revenind la avantajul mai sus pomenit, Fincher arată prin intermediul acestui film cum nu e nevoie să să se aștearnă câteva decade peste un anume film astfel încât sa se poată face un altul cu același subiect.
Filmul lui Fincher este deci un fals-remake așa cum este True Grit sau Tron: Legacy, până la urmă noțiunea de remake nu cred că ar conveni nici unui autor care face/produce/regizează filme de autor, noțiunea în sine de re-make pare să eludeze creativitatea, poate că cea de re-fresh ar fi mai potrivită. Remake-ul îmi pare a fi un gen imposibil. David Fincher reinventează practic noțiunea de remake și o reîmpământenește pe cea de adaptare, aș îndrăzni să-l numesc pe Fincher un alter-modern, el dă o nouă interpretare unui subiect recent abordat, acceptând-o pe prima fără niciun fel de problemă, conviețuind cu ea. Demersul întreprins de Fincher îmi amintește (deplasat, dar merită amintit) de cel al lui Erik Charell care în 1931 turna Congress Dances în trei variante: în engleză, franceză și germană. Am să închei cu intro-ul filmului, un fel de videoclip-tribut-preludiu adus celor de la Led Zeppelin, melodia Immigrant Song are parte de un aditiv vizual fluid. Tot la capitolul vizualul dulce mult aduce, filmul are parte de un trailer excelent (scuzați-mi slăbiciunea pentru montaj) și de o distribuție la fel. (Christopher Plummer, Robin Wright, Stellan Skarsgård)
Dacă e să vorbim în termeni dihotomici și mainstream de soft și hard se poate spune că versiunea lui Niels Arden Oplev din 2009 a încercat să fie hard, însă nu a știut să își definească concis această nomenclatură, iar rezultatul a fost un film, de fapt un film-personaj exacerbat și penibil în sadismul său reținut de oareșce sensibilități lăuntrice (absente). Pe când Fincher n-a pietrificat prea tare crusta personajelor, ba din contră le-a dat o tușă de dandism, în speță personajului interpretat de Daniel Craig, dacă în versiunea suedeză personajul său era cam șters și obscurizat de expandarea-paradoxal-emo a fătucii tatuate, aici raportul aproape că e răsturnat, asta și datorită notorietății actorului.
Noomi Rapace, 2009
Rooney Mara, 2011
Prin tot acest demers de îndulcire, repet nu neapărat al primului film ci al scriiturii, Fincher avantajează un concept care trece dincolo de ceea ce face el în mod obișnuit și pe de altă parte își dezavantajează propria filmografie (în ochii adepților) deoarece The Girl with the Dragon Tattoo e poate cel mai mainstream film al său (dacă e să ne uităm la o multitudine de încadraturi sexy exemplu: fundul fetei, o descărcare de pistol și o explozie toate în același plan sau scene de sex clarobscur-hollywoodiene care se termină evident cu orgasm și cu o taietură prezentând o mâță drăgălașă centrifugă menită să împrăștie tensiunea acumulată). Revenind la avantajul mai sus pomenit, Fincher arată prin intermediul acestui film cum nu e nevoie să să se aștearnă câteva decade peste un anume film astfel încât sa se poată face un altul cu același subiect.
Filmul lui Fincher este deci un fals-remake așa cum este True Grit sau Tron: Legacy, până la urmă noțiunea de remake nu cred că ar conveni nici unui autor care face/produce/regizează filme de autor, noțiunea în sine de re-make pare să eludeze creativitatea, poate că cea de re-fresh ar fi mai potrivită. Remake-ul îmi pare a fi un gen imposibil. David Fincher reinventează practic noțiunea de remake și o reîmpământenește pe cea de adaptare, aș îndrăzni să-l numesc pe Fincher un alter-modern, el dă o nouă interpretare unui subiect recent abordat, acceptând-o pe prima fără niciun fel de problemă, conviețuind cu ea. Demersul întreprins de Fincher îmi amintește (deplasat, dar merită amintit) de cel al lui Erik Charell care în 1931 turna Congress Dances în trei variante: în engleză, franceză și germană. Am să închei cu intro-ul filmului, un fel de videoclip-tribut-preludiu adus celor de la Led Zeppelin, melodia Immigrant Song are parte de un aditiv vizual fluid. Tot la capitolul vizualul dulce mult aduce, filmul are parte de un trailer excelent (scuzați-mi slăbiciunea pentru montaj) și de o distribuție la fel. (Christopher Plummer, Robin Wright, Stellan Skarsgård)
"Demersul întreprins de Fincher îmi amintește (deplasat, dar merită amintit) de cel al lui Erik Charell care în 1931 turna Congress Dances în trei variante: în engleză, franceză și germană."
RăspundețiȘtergere:)) Si eu am avut un flash-back asemanator cu "L'Atlantide" a lui Pabst.
interesant mey Victore, interesant :D
RăspundețiȘtergereN-am vazut filmele cele suedeze, deci nu ma pot pronunta in privinta lor, dar eu, din filmul de fata (pe care nici eu nu-l consider remake, ci adaptare a maculaturii, asa cum ai spus tu elegant) raman cu imaginea lui Mara, care e minunata in rol, in timp ce personajul lui Craig, care nu ma prea intereseaza, ramane anost. Dincolo de asta, deplang folosirea lui Joel Kinnaman (http://www.imdb.com/name/nm1172478/), un actor suedez fantastic, in doua cadre, fara aproape a scoate vreo vorbulita. M-a incantat sa-l vad in redactia Millennium, dar apoi a disparut :(
RăspundețiȘtergereauzi, dar ce-ai zice de Stellan Skarsgård in loc de Craig :)) ar fi fost mai bizar. Asa Craig aduce cu sine ceva din Bond, plus ceva trendy, stylish...
RăspundețiȘtergereMie mi-a placut si versiunea nordica, dar parca vad ca filmul lui FIncher o sa ma incante mai tare. referitor la remake si refresh ce titulatura atribuim filmelor gen 13 tzameti si ala american? mai ales ca au si acelasi regizor. :)
RăspundețiȘtergere]ntrebarea e cat se poate de valabila si pentru Haneke si Funny Games, cred ca in cazul lor e vorba de un fel de idee obsesiva care nu lasa omul sa doarma :D Glumesc. In cazul acestor tipuri de remakeuri e vorba de o experienta si de un experiment, poate ca au vrut sa testeze perenitatea subiectului si sa schimbe fondul, lui Haneke i-a iesit, lui Gela nu cred :D
RăspundețiȘtergere