Loverboy face parte dintr-o sintagmă (p)rotocolar-rotocolată ca norii lui van Gogh prin tabloul criticii de la noi: lirismul lui Cătălin Mitulescu. Cum nu i-am văzut filmele nu mă pot pronunța la nivel macro, însă ar fi câte ceva de îndrugat pe marginea (pseudo) poeziei din Loverboy. Este sau nu este lirism în Loverboy? Preluarea unei astfel de terminologii, transpunerea ei în termeni vizuali și conversia de sens (a lirismului) aduce după sine câteva riscuri și efecte secundare.
Se poate spre exemplu vorbi de existența unui soi aparte de lirism la Malick, un lirism al profunzimilor, un balet al imaginilor care se îngână pe sine sau despre un posibil lirism static la Puiu. În Loverboy se poate vorbi cel mult despre un lirism al superficialului, un lirism-paravan ce nu permite accederea spre decojirea nici sistematică, nici bruscă a personajelor. Planurile întregi, imobile pe alocuri, ne îndepărtează și ele de eventualele protuberanțe interne ale personajelor ce și-ar putea face cărare spre exterior.
Personajele aproape că sunt terne, impenetrabile, simplitatea lor mundană e fie un înveliș zdravăn către un ceva mai consistent caz în care procedeul s-ar numi lirism, fie această simplitate vulgară adică neaoșă este pur și simplu, ea este întregul, caz în care nu mai putem vorbi de o operă lirică, ci de o versificație albă, de suflete tabula rasiene, inerte, reci. Pentru a extinde comparațiile pe aceeași falie temporală se poate spune că taciturnismul în Drive este o metaforă, el este necesar, el justifică acțiunile personajului, ne augmentează suspiciunea unei disfuncții somatice, sociale, psihologice de care personajul s-ar putea face vinovat, taciturnismul în Loverboy este poate rezultatul unei neputințe, lover(top-gun-cocalar-pe-scuter)boy (George Piștereanu din Eu când vreau să fluier, fluier) și prințesa-sa-imprecisă (Ada Condeescu, tot din același film) articulează memoria unor rămășițe de conversații incomplet-colocviale, rămășițe aflate în perfectă concordanță cu spațiul periferic (la margine de drum, pe malul mării) în care se desfășoară nu acțiunea și substitutul ei.
Acest substitut e un fel de virgulă în istoria personală a fiecăruia dintre personaje. Deși sunt vehiculate o serie de momente (considerate) cheie în viața unui om, derularea lor pe aceeași scurtă (și leneșă) bucată de timp le face să pară mai puțin importante, totul este un carpe diem poate nu atât de seducător pe cât dă de înțeles campania de promovare. Există câteva momente în care umorul și furia își fac loc brusc, ele par a fi acele protuberanțe ce vor să iasă la vedere și să comunice parcimonios un mesaj scurt, lacunar despre mar adentro.
Dincolo de gesticulația ba pudică a unuia, ba rzăvrătit-absurdă a celuilalt, există momente de comuniune colectivă în care muzica (ba nu, maneaua) este liantul, însă mesajul franc al versificației amestecat cu taciturnismul personajelor și cu un soi de mișcări reținute ale corpurilor, dau naștere nu unor secvețe tipice de chef cu manele, ci din tot acest amalgam imprecis, modist, pare să răsară un kitsch-simpatic spre boem ce mă duce cu gândul la trio-momentul dansant din Y tu mamá también. Cum Mitulescu a făcut în 99 un scurt metraj despre viața lui Adrian copilul minune, folosirea unei astfel de coloane sonore nu este probabil o întâmplare, deși filmul prezintă o circularitate muzicală, el începe și se termină cu aceeași melodie din cu totul altă categorie muzicală decât cea a manelelor.
ps: lirismul cu care am început este cel mai probabil cel al imaginii, clarobscurul interioarelor, cizelarea imperceptibilă a unor spații familiare spre rudimentare rimează cu exterioarele luminoase, blânde, eliberate, poate că tocmai aceste exterioare (câmpul, plaja) țin locul lăuntricului, mar nero stă pentru mar adentro...
Se poate spre exemplu vorbi de existența unui soi aparte de lirism la Malick, un lirism al profunzimilor, un balet al imaginilor care se îngână pe sine sau despre un posibil lirism static la Puiu. În Loverboy se poate vorbi cel mult despre un lirism al superficialului, un lirism-paravan ce nu permite accederea spre decojirea nici sistematică, nici bruscă a personajelor. Planurile întregi, imobile pe alocuri, ne îndepărtează și ele de eventualele protuberanțe interne ale personajelor ce și-ar putea face cărare spre exterior.
Personajele aproape că sunt terne, impenetrabile, simplitatea lor mundană e fie un înveliș zdravăn către un ceva mai consistent caz în care procedeul s-ar numi lirism, fie această simplitate vulgară adică neaoșă este pur și simplu, ea este întregul, caz în care nu mai putem vorbi de o operă lirică, ci de o versificație albă, de suflete tabula rasiene, inerte, reci. Pentru a extinde comparațiile pe aceeași falie temporală se poate spune că taciturnismul în Drive este o metaforă, el este necesar, el justifică acțiunile personajului, ne augmentează suspiciunea unei disfuncții somatice, sociale, psihologice de care personajul s-ar putea face vinovat, taciturnismul în Loverboy este poate rezultatul unei neputințe, lover(top-gun-cocalar-pe-scuter)boy (George Piștereanu din Eu când vreau să fluier, fluier) și prințesa-sa-imprecisă (Ada Condeescu, tot din același film) articulează memoria unor rămășițe de conversații incomplet-colocviale, rămășițe aflate în perfectă concordanță cu spațiul periferic (la margine de drum, pe malul mării) în care se desfășoară nu acțiunea și substitutul ei.
Acest substitut e un fel de virgulă în istoria personală a fiecăruia dintre personaje. Deși sunt vehiculate o serie de momente (considerate) cheie în viața unui om, derularea lor pe aceeași scurtă (și leneșă) bucată de timp le face să pară mai puțin importante, totul este un carpe diem poate nu atât de seducător pe cât dă de înțeles campania de promovare. Există câteva momente în care umorul și furia își fac loc brusc, ele par a fi acele protuberanțe ce vor să iasă la vedere și să comunice parcimonios un mesaj scurt, lacunar despre mar adentro.
Dincolo de gesticulația ba pudică a unuia, ba rzăvrătit-absurdă a celuilalt, există momente de comuniune colectivă în care muzica (ba nu, maneaua) este liantul, însă mesajul franc al versificației amestecat cu taciturnismul personajelor și cu un soi de mișcări reținute ale corpurilor, dau naștere nu unor secvețe tipice de chef cu manele, ci din tot acest amalgam imprecis, modist, pare să răsară un kitsch-simpatic spre boem ce mă duce cu gândul la trio-momentul dansant din Y tu mamá también. Cum Mitulescu a făcut în 99 un scurt metraj despre viața lui Adrian copilul minune, folosirea unei astfel de coloane sonore nu este probabil o întâmplare, deși filmul prezintă o circularitate muzicală, el începe și se termină cu aceeași melodie din cu totul altă categorie muzicală decât cea a manelelor.
ps: lirismul cu care am început este cel mai probabil cel al imaginii, clarobscurul interioarelor, cizelarea imperceptibilă a unor spații familiare spre rudimentare rimează cu exterioarele luminoase, blânde, eliberate, poate că tocmai aceste exterioare (câmpul, plaja) țin locul lăuntricului, mar nero stă pentru mar adentro...
A fost primul film romanesc care mi-a placut. Poate ca mesajul a fost cel care m-a impresionat deoarece l-am vazut in perioada in care a fost lasata si cartea Ianei Matei care trateaza acest subiect (De vanzare), poate ca a fost felul in care s-au succedat scenele - fara pauzele din Vreau sa fluier, poate nu stiu... Mi-a placut!
RăspundețiȘtergeredar sunt ceva pauze și aici...în vorbire mai ales :D
RăspundețiȘtergereNu ma atrage si nici nu cred ca am sa-l vizionez. Daca tot ai vorbit de lirismul lui Malick sa te uiti la Badlands. Sa vezi acolo niste personaje pasive si lipsite de sentimente.
RăspundețiȘtergereeu zic sa te uiti pentru personajele secundare, pentru maneaua aia "reinterpretata" si spoiler: exista o scena incredibil de amuzanta :D
RăspundețiȘtergereSă nu îmi spui că te referi la scena în care loverboy-ul filozofeazeă la valenţele pozitive din lucrurile rele şi invers. Hilarious.
RăspundețiȘtergerenu, nu la aia incredibil de tautologica ma refeream ci la aia colocviala cu ...gonadele :)) aka c*r, p*zda :D aia nu-i filosofare domne e principiul identitatii maniheiste :)))
RăspundețiȘtergereAm uitat să pun între ghilimele "a filozofa". Eu mă întreb de unde o fi ştiut loverboy-ul de religia luminii. Să fi găsit vreo carte prin torpedoul BMW-ului din curte?
RăspundețiȘtergereN-o fi cel mai slab scenariu, însă actorii din rolurile principale au dat de pământ cu orice şansă a filmului de a ieşi cu ceva decent. Au fost amuzanţi prin penibil.
nu te-as contrazice :D dar vorba aia: personajul are ratiunile lui pe care ratiunea nu le cunoaste :P
RăspundețiȘtergere