Aurora

Acum câțiva ani nutream o fantezie filmică cumva în dezacord cu afinitățile mele exacerbate de acum pentru plot dichisit-seductiv, plan detalii frumos curgatoare ca ozana, incadraturi vitezomane și încărcatură amorală burdușită pe țeava puștii. Fantezia cu pricina consta în posibila existență a unui film care să prezinte o zi din viața unui om, o zi placidă, seacă, obișnuită deci, fără semioticisme, fără lăuntricisme, fără încălcări de coduri și etici, fără amoruri arse rapid în eprubetă, cumva în stilul Elogiului mamei vitrege de Llosa, eliminând desigur dubioșeniile dintre puber și mater.

Domn Puiu mi-a cam materializat fantezia adăugând filmului acel surplus de care avea nevoie astfel încă să nu prezinte doar o zi uscată, ci una memorabilă, sub coaja căreia stă circumvoluționată ca miezul de nucă o analiză ce trancede psihologicul deoarece se lucrează cu variabile abstracte, absurde, ridicate la puterea unui număr irațional care nu prea fac parte din ecuațiile epigonic-egocentrice ale psihologiei. Absurdul e o etichetă facilă, la îndemână, însă aici el e o consecință a ruperii interne, tragico-romantice. Fiind deci o consecință a ceva, un rezultat al unui raționament logic (lăuntric, pascalian) atunci el, absurdul, devine cu atât mai natural.

Acesată naturalețe bolnavă se dovedește a fi parazitară, ea te obișnuiește cu prezența sa, îi devii involuntar simbiotic, chimic și epidermic, proces-conglomerat realizat prin intermediul scenelor lungi, care prin lungimea lor nu plictisesc, nu ascund un tâlc anume ci pur și simplu îți pun o mână în piept și te țin la distanța cuvenită, distanța de la care nu simți nevoia să protestezi, să urlii după gross planuri și realism perceptual (care oricum nu prea fac parte integrantă din cinemaul românesc) stai potolit pentru că atunci când te-ai obișnuit suficient cu ambientul se trece la următoarea scenă. Chiar dacă e la fel de lungă ca precedenta ea are grijă să te introducă într-un alt prezent, într-o fațetă vecină, aceeași, dar parcă alta, vorba ceea semiotică. Scenele te reglează deci tahicardic, te așează în poziția taciturn-simetrică a martorului mut, Gus van Sant-ian, de unde asiști hipnotizat  la  desfășurarea unui grafic căruia nu-i lipsesc punctele de zenith, de spasm existențial din care transpare un ceva inexplicabil, dar omniprezent, un fel de lege a firii umane care refuză deontologia cunoscută, căutând avid alternativul, nu neapărat negativul, căci acesta din urmă e și el parte integrantă din prima deontologie. E nevoie de sedimentare pentru a ajunge la niște concluzii pertinente, ceea ce am făcut mai sus e o vagă impresie a unei proaspete vizionări. Cristi joacă fenomenal, n-am înteles pe ici pe colo eterogenitatea discursivă, dar absurdul ei insular e justificabil atunci când vine vorba de un The killer inside me neaoș, exagerând comparația. Mi-a plăcut folosirea copiilor-pârghie, copilul-astrolab de imprumut, puberul ce divaghează corabia celor mari pentru a o feri pe cît posibil de torenții patologicului.

Mi-a displăcut reclama la Bricostore și curgerea pe fundal a știrilor sportive, compensate însă de o muzică etno într-un suprinzător tandem cu pândirea. Mi-a plăcut și identitatea vestimentară,  la un moment dat un personaj se cam satură de această pleură a identității spunând: da mai dă-ți domne geaca aia jos :D

Respirați adânc de nu l-ați văzut încă, aveți puțintică răbdare cu dânsul căci de veți face întocmai apăi perspectiva va fi cu totul alta, veți ieși din referențialul omului predispus la plictiseală și vă veți pironi într-altul, boreal, auroral, de la înălțimea căruia predispoziția anterioară vi se va părea o pupă abandonată, diformă și caricaturală.

Vă recomand un frumos dialog între Vorel (Aurora) și Uxbal (Biutiful) născocit cu pricepere de Pantacruel.
Puteți viziona filmul online AICI
Dn păcate formatul nu mi-a permis să decupez cadre, dar am să fac asta cum pun mâna pe varianta dvd :D

Tweet