The Hangover Part II

E fix ca primul, însă cu o liniuţă mai aproape de o nirvană închipuită şi inutilă, adică oleacă mai bun (vorba vine :D) poate şi datorită aportului peisagistic: o Thailandă cum altfel dacă nu exotică pân la măduvă, pestriţă, pitorească, o ţară-cascadă gâlgâindă de ambrozii îndoite, fetişuri răsuflate şi destrăbălări curgătoare ca ozana prin vinele băieţuşilor ăstora cu potenţial şleampăt de petrecăreală. 

Contextul, topica narativă, nunta ca deadline, finalul revelator (repetitiv-revelator că doar îl ştiam de la prima încercare) toate sunt fix aceleaşi, bestiarul e şi el la locul lui, ceva mai umanoid, cu pretenţii exacerbat umoristice, maimuţica asta convertită automat în personaj principal e un fetus prematur scremut de o mumă infantă şi răzgâiată (conceptual-contraceptiv vorbind :D), e o grimasă specifică umorului americănesc. 

Sala de cinema fuse împărţită democratic în două, o jumate râdea de mama focului la cea mai mică ridicare de deget pantocrator detaşat de mâna receptacol, la cea mai mică fluşturare de fudulii, la fiece scălmbăială, cealaltă jumătate aştepta finalul, în speranţa unei semircercuiri a buzelor, bă mi-o fi stagnat simţul umorului pe scara evolutivă, oi fi vreun homo grimasus, se poate :D Puberăciunea răzgâiată e afişată nonşalant şi cu siguranţă ea va atrage ceva sudalme ong-iste la adresa scenelor cu copilandrii underage sugători la muştiucul sticlelor de bere şi tot din cauza răzgâielii ăsteia mi l-am făcut antipatic pe Bradley Cooper care altfel e băiat bun, noroc că mi-am schimbat traiectoria opiniei odată cu Limitless. 

 

Muzică de ultim răcnet, proaspăt ieşită pe bandă din programe şi butoane, potrivită totuşi contextual, întreruptă seismic de un violoncel mânuit de un tânăr thailandez prihănit în cele din urmă, trecut şi el prin botezul bahic. Deci elementul de noutate, dacă el vrea într-adevăr să fiinţeze, să se autoeclozeze pe scena plânsului, poate fi aceeastă ucenicie a puberului thailandez într-ale narco-beţiei futile.  

De ce place un aşa film peste hotare, ce rotiţe sociale, ce şurubăraie politică, ce pârghii culturale or genera un aşa spasm pozitiv, dumnezeu cu mila, or fi astfel de filme vreo variantă de duzină a visului american, o fast foodizare a lui, vreun soi de lubrifiant existenţial, întruchiparea hilară, crispată a unei afinităţi inexplicabile pentru uitare, sedare şi inconştienţă ca şi cum un alter ego ţi-ar spăla rufele murdare şi tu te-ai lăfăi sub un palmier. Cred că merg prea pân la fundul paharului cu analogia psiho-socială în loc să-mi umezesc doar buzele în borhotul uitării. 

Tweet