Despre îngeri de Andrei Pleșu

Am întâmpinat desigur cu scepticism un astfel de titlu, însă el a fost îngenuncheat de un raționament simplu, pantocrator: orice ființă nevăzută nu e numai rodul unei emanații pur fantasmagorice ci ea se întrupează sub presiunea unor pârghii pan-trans-culturale, psiho-socio-comportamentale complexe. Îngerul ca entitate, ca particulă elementară a corpusculului religios, ca idee plutindă luminos la intrarea în peștera mundanului, ca întruchipare bucălat renascentistă e un conglomerat, o reflecție, o reflexie, o ieșire ideologică din somatic, dar atașată în permanență lui. Tratatul domnului Pleșu plutește ca un nimb echidistant față de imagologia religioasă și reușește să trateze o serie de aspecte angeologice fără a-i ștribi din autoritate, fără a o pune sub semnul întrebării, ba mai mult ea e punctul de pornire a priori, ea e avântul ce catalizează zborul. Îngerul în toate fomele sale e o necesitate, un dat, un epicentru, un subtitut, o rocă preistorică umbrită de licheni lingvistici ca de exemplu bă ce noroc am avut azi la examen stă pentru un înger  a vegheat (orice ar însemna asta: monadă, înaripat, suflare). Las mai departe să curgă balsamuri și ambrozii:

Intelect celest și corporalitate terestră, omul e simultan în armonie și în contradicție cu lumea îngerilor. Îngerul și omul sunt imaginile alternative ale aceleași realități, niciodată captabile deodată, în aceeași lumină: dacă pui în lumină îngerul, omul cade în întuneric, intră în suspensie, dacă pui în lumină omul, îngerul e cel care se întunecă. Unul e fața nevăzută a celuilalt: revers, contrapunct, geamăn. 

Așa îmi închipui unul dintre modurile de operare ale îngerului: un plonjon acut în miezul conștiinței tale, având ca efect un spor de atenție și o intensificare a intelecției. Îngerul te extrage, în asemena situații, din exercițiul gimnastic al gândirii, pentru a te cufunda în real, pentru a te obliga să iei notă de fastul, adesea inobservabil, al unui moment privilegiat. Îngerul scoate secunda din anonimat, exaltă clipa cea repede, te mântuie de previzibila ta discursivitate. E marele maestru al instantaneului, al lui nunc stans. Ori de câte ori  devii, brusc atent la ceva din afara ta, din afara interesului tău, ești sub puterea blândă a îngerului, care te constrânge să devii obiectiv. 

Fiecărui gest creator îi corespunde, ca un ecou, jubilația simfonică a spectatorilor cerești. Îngerii cunt cutia de rezonanță a Creației, nimbul ei acustic. Cântarea lor nu este însă doar expresia bucuriei, comentariul grațios al reușitei divine. Ea este totodată o formă de cunoaștere. Cunoașterea angelică e definită de teologii medievali drept cunoaștere aurorală, cognitio matutina. Ea rezultă din tocmai faptul că îngerii au apucat să vadă lumea ca pe un ansamblu în curs de constituire, în vreme ce oamenii nu o pot vedea decât ca pe un ansamblu încheiat. 

Îngerii se obiectivează în extazul pe care îl provoacă, substanța lor e chiar extazul. E un moment de ieșire din sine către o realitate extatică a propriului eu (...) speranțele se corporeifică, se coagulează. Ele devin ființe autonome, deși au început prin a nu fi decât emanația ta. 

Tweet