Limitless

Spălător de materie cenuşie la originea-i compoziţională, însă catalizator-multiplicator-suprarealist al acesteia la nivel de conţinut, Limitless face parte din categoria de filme comerciale premium, are un target corect delimitat pe care îl tratează reverenţios, nu-i pălmuişete bunul simţ, îşi cunoaşte precis felia în plăcinta digramă pe piaţa de profil, ştie că vinde un nume augmentat calitativ şi de aceea îşi meţine statutul fictiv-activ de la origini până la declin. 

Analogia terminologic-mercantilă e cât se poate de legitimă având în vedere poleiala şi lustrul urofob dat acestui film-ambalaj, a cărui menire e să te fenteze encefalic încât să-l apuci spasmodic de pe raft mânat de pârghii subliminale şi să fugi la subraţ cu dânsul. Dichiseala vizuală, realismul perceptual, cromatica motorie, saturaţia detaliului toate converg ca magii la ieslea unui concept cam rar întâlnit în ultima vreme, inteligenţa vrac, dobândită dubios, bună şi asta. Ea e desigur uzitată în scopuri pecuniare natural emergătoare, acceptabile atâta timp cât posesorul ei nu începe să facă nomol dintr-însa şi nu-şi prefigurează planuri penibile întru cucerirea planetei şi căii lactee  în mintea-i diabolic cerebelos-bulbucată. 

Slavă stratosferei nu se întâmplă aşa, succesul vine progresiv, încotoşmănat într-o fanelă de entertainment confecţionată dintr-un material uşor, plăcut la atingere. În ciuda subiectului, compoziţiei şi bibiliturii vizuale vădit înălbitoare, jocul actoricesc e chiar reuşit, Bradley Cooper mi-era foarte antipatic până la acest rol, 

iar  tenta spasmodic-cretinoidă, dar foarte amuzantă de la final...cea cu hemoglobina 

au propulsat produsul pe piaţa de profil undeva înaintea multor altora din acelaşi...segment. Multă muzică autohtonă care o ia simbolic înaintea imaginii, câteva sketch-uri de prisos, dar nah câte să ceri şi de la o pragma-peliculă. 

  
 aş putea foarte uşor să-l trec cu vederea pe de Niro

 

 dar nu şi pe această Kidman în devenire, Abbie Cornish

Tweet