La piel que habito (2011)

Pedro Almodóvar pare a avea o fixație ce evoluează progresiv, aceea pentru granița imprecisă dintre sexe, pentru homosexualitate și travestire adunate într-o pinata colorată, o fixație care a început probabil cu Todo sobre mi madre și care a continuat cu Mala Education. Orientarea sa către un astfel de subiect, sensibil într-o anumită perioadă a cinema-ului, tabu în alta, fistichiu-cool în reprezentările sale mai recente (dacă e să mă gândesc la filmele lui Xavier Dolan spre exemplu) atinge în La piel que habito o latură pe care Almodovar nu pare s-o mai fi abordat până acum, una sțiințifică, dacă nu chiar scientistă.

De data aceasta granița imprecisă dintre feminin și masculin (masculinul fiind cel sortit feminizării) capătă concretețe sub tăișul fin, artistic al bisturiului, asistăm la o lecție de anatomie a doctorului Robert, interpretat poate nu suficient de maniacal de Antonio Banderas, o lecție desfășurată sub (macro) reproducerea după Venus din Urbino de Titian.

Analogiile picturale nu sunt întâmplătoare deoarece pielea corpului-de-cercetat e o pânză, un înveliș protector și-o amenințare, în termeni populari un blestem și-o încântare, pielea e un fals epicentru narativ, iar titlul e mai mult decât grăitor, ne spune cum pielea e flexibilă și cum năravul în schimb rămâne același. Scenariul suferă de sindromul-emfazei-postmodern-freudiste sau de un soi de neo-patologie incetuos-simbolică.

Altfel spus mai vechiul complex oedipian e mutat la nivelul altui grad de rudenie tată-fiică, iar între dorințele și refulările tatălui se interpune o variabilă menită să îi distanțeze simbolic pe cei doi. Nu știu dacă această variabilă, acest simbol, această prăpastie oarecum moralistă dintre dorință și refulare este substitutul bizar al unei corectitudini politice, nu știu dacă twistul vrea să fie bolnăvicios reușind să fie poate doar o fibrilație trecătoare, un spam și-un delir, cert e că s-a încercat un truc narativ (dar și vizual) ce mai poate avea rezonanță și valențe poate doar în rândul puberilor imprecis-boemi.

În rest îmi pare a fi un truc și atât, nu știu dacă-i tocmai unul reușit ci este mai degrabă un truc incomplet. Revenind la triada personajelor: tatăl, fiica și simbolul, Almodovar face din triadă un triunghi semiotic, refularea tatălui se obiectivează într-o imagine pe care el însuși și-o făurește cu pretenții demiugice. Însă nici procedeul scenaristic, nici cel regizoral în sine nu au valențele acestei demiurgii cu toate că pe alocuri le pretinde. Se vede acest lucru în trecerea bizară, bruscă de la transformarea pas cu pas la cea finală, această trecere având probabil și alte explicații care țin mai puțin de artistic și mai mult de mijloace mundane. 

La piel que habito/The skin I live in

Habla con ella/Talk to her

Probabil că aici este buba filmului, s-a încercat un mariaj neverosimil între știință și artă, iar rezultatul e unul pretențios, fragil și incomplet, însă nu i se poate nega puterea de seducție, alchimia și chimia dintre Antonio Banderas și Elena Anaya, în locul lui Banderas putea la fel de bine să joace argentinianul Darío Grandinetti cu care Almodovar a colaborat în Habla con ella, de asemenea nu se poate nega seducția și estetica interioarelor, chiar și exterioarele par a fi tot interioare, ele au ceva visceral și claustrant, toate adunate sub aceeași epidermă îngrijită, exfoliată, unsă cu alifii și pulberi fistichii adică sub aceeași pori vizuali: încadraturile, culorile, gros-planurile, secondate de auditiv (coloana sonoră de Alberto Iglesias). 

Tweet