sâmbătă, 7 ianuarie 2012

La piel que habito (2011)

Pedro Almodóvar pare a avea o fixație ce evoluează progresiv, aceea pentru granița imprecisă dintre sexe, pentru homosexualitate și travestire adunate într-o pinata colorată, o fixație care a început probabil cu Todo sobre mi madre și care a continuat cu Mala Education. Orientarea sa către un astfel de subiect, sensibil într-o anumită perioadă a cinema-ului, tabu în alta, fistichiu-cool în reprezentările sale mai recente (dacă e să mă gândesc la filmele lui Xavier Dolan spre exemplu) atinge în La piel que habito o latură pe care Almodovar nu pare s-o mai fi abordat până acum, una sțiințifică, dacă nu chiar scientistă.


De data aceasta granița imprecisă dintre feminin și masculin (masculinul fiind cel sortit feminizării) capătă concretețe sub tăișul fin, artistic al bisturiului, asistăm la o lecție de anatomie a doctorului Robert, interpretat poate nu suficient de maniacal de Antonio Banderas, o lecție desfășurată sub (macro) reproducerea după Venus din Urbino de Titian.


Analogiile picturale nu sunt întâmplătoare deoarece pielea corpului-de-cercetat e o pânză, un înveliș protector și-o amenințare, în termeni populari un blestem și-o încântare, pielea e un fals epicentru narativ, iar titlul e mai mult decât grăitor, ne spune cum pielea e flexibilă și cum năravul în schimb rămâne același. Scenariul suferă de sindromul-emfazei-postmodern-freudiste sau de un soi de neo-patologie incetuos-simbolică.


Altfel spus mai vechiul complex oedipian e mutat la nivelul altui grad de rudenie tată-fiică, iar între dorințele și refulările tatălui se interpune o variabilă menită să îi distanțeze simbolic pe cei doi. Nu știu dacă această variabilă, acest simbol, această prăpastie oarecum moralistă dintre dorință și refulare este substitutul bizar al unei corectitudini politice, nu știu dacă twistul vrea să fie bolnăvicios reușind să fie poate doar o fibrilație trecătoare, un spam și-un delir, cert e că s-a încercat un truc narativ (dar și vizual) ce mai poate avea rezonanță și valențe poate doar în rândul puberilor imprecis-boemi.


În rest îmi pare a fi un truc și atât, nu știu dacă-i tocmai unul reușit ci este mai degrabă un truc incomplet. Revenind la triada personajelor: tatăl, fiica și simbolul, Almodovar face din triadă un triunghi semiotic, refularea tatălui se obiectivează într-o imagine pe care el însuși și-o făurește cu pretenții demiugice. Însă nici procedeul scenaristic, nici cel regizoral în sine nu au valențele acestei demiurgii cu toate că pe alocuri le pretinde. Se vede acest lucru în trecerea bizară, bruscă de la transformarea pas cu pas la cea finală, această trecere având probabil și alte explicații care țin mai puțin de artistic și mai mult de mijloace mundane. 

La piel que habito/The skin I live in
Habla con ella/Talk to her

Probabil că aici este buba filmului, s-a încercat un mariaj neverosimil între știință și artă, iar rezultatul e unul pretențios, fragil și incomplet, însă nu i se poate nega puterea de seducție, alchimia și chimia dintre Antonio Banderas și Elena Anaya, în locul lui Banderas putea la fel de bine să joace argentinianul Darío Grandinetti cu care Almodovar a colaborat în Habla con ella, de asemenea nu se poate nega seducția și estetica interioarelor, chiar și exterioarele par a fi tot interioare, ele au ceva visceral și claustrant, toate adunate sub aceeași epidermă îngrijită, exfoliată, unsă cu alifii și pulberi fistichii adică sub aceeași pori vizuali: încadraturile, culorile, gros-planurile, secondate de auditiv (coloana sonoră de Alberto Iglesias). 

6 comentarii:

  1. măi, cu toate astea a jucat foarte bine, nu l-am mai văzut demult jucând ceva atât de serios, însă îți recomand Killing words cu Darío Grandinetti, apăi ăla-i genul de personaj pe care l-aș fi văzut în La piel...
    http://cinefillebookeeper.blogspot.com/2011/05/killing-words.html

    RăspundețiȘtergere
  2. La capitolul Almodovar stau prost. am vazut doar Volver si asta cu pielea, dar din ce am vazut si citit regizorul prezinta povesti diferite doar la suprafata, pentru ca sexul, violul, incestul, homosexualitatea sunt esenta. am observat ca Almodovar alege numai orasele mici, spatii in care lumea ar trebui sa se cunoasca mai bine, dar personajele parca sunt izolate. Poate ma insel...
    Referitor la asta cu pielea nu mi s-a parut nimic special. Partea cu obsesia, cu vinovatul pedepist si apoi transformat in ceea ce a pierdut a fost ok, dar in rest nebunia a cam lipsit :)

    RăspundețiȘtergere
  3. ai dreptate, e ceva putred dedesuptul pielii lui Almodovar :P bună remarca cu orașele
    poate că nu a vrut să fie atât de nebunesc, vorbim aici de spațiul european, cum ar fi fost La piel que habito in varianta japoneză sau coreeană, bolnav zic :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu sunt un mare fan Almodovar, dar filmului asta ii lipseste ceva. Nu mai e acelasi suspans parca, am stiut de la inceput unde duce actiunea si nu am fost deloc incantata de data asta de jocul intre sexe. Nu stiu nu mi-a intrat pe sub piele cu filmul asta. Dar ideea cum ai subliniat-o tu aici, de stiinta este una foarte frumos gandita. Poate trebuia sa se limiteze la atat... Mi-a placut mai mult recenzia ta decat filmul :D

    RăspundețiȘtergere
  5. aw, ma bucur :D
    buna asta cu: nu mi-a intrat pe sub piele cu filmul asta. :))
    eu inca il consider un movie-trick, e mult mai "visual" decat alte filme ale sale, e deci seducator si intr-o oarecare masaura...rece

    RăspundețiȘtergere