The Artist (2011)

The Artist e de o raritate aproape teribilistă în peisajul cinematografic postmodern (hipermodern sau ultramodern), este un underdog salvat miraculos de castrarea ultra-ecranului, un ecran global hipertrofiat de atâta hiperbolizare tehnică. Plasarea bildugs-poveștii clasice, metamorfice, pe meterzele modernității recente este un truc scenaristic infailibil, el generează acel coupe de foudre colectiv ce poate fi uzat (atunci când filmul e mai mult decât propria sa poveste) drept apanaj pentru un substrat  ideologic, didacticist, un substrat pe care The artist nu-l ratează. Ba și-l dosește atent, proporționat, sub faldurile seducător-volatile ale țesăturii narative.

Eterna poveste de dragoste amărui-optimistă reunită cu traiectoria în crescendo a destinului boem-profesional al actorului de hollywood, toate turnate în machina tehnică a anilor 20-30 prin filtre fidele epocii respective converg către un film mut, alb-negru, către o apariție cinematografică anacronică. O apariție care, în ciuda muțeniei aparente, grăiește dincolo de limitele sale egocentrice un meta-mesaj. Dacă e să luăm spre exemplu scena mesei se observă clar trimiterile la Citizen Kane, acțiunea lui The artist se desfășoară în anii 20-30, pe când Citizen Kane a fost lansat în anii 40. Apoi există un moment de reverie (coșmărească) al personajului George Valentin (impecabil interpretat de Jean Dujardin, la fel de impecabilă și fermecătore fiind și interpretarea lui Bérénice Bejo) în care anacronismul ne este mai la îndemână, scena respectivă făcând cumva trimitere la The Truman Show, ar mai fi desigur câteva elogii interpretabile, altele evidente aduse ludicului marca Chaplin sau molipseslii optimiste marca Singin' in the rain.

Însă în egală măsură The artist nu dorește să se poziționeze în epoca filmului mut (deși probabil că într-un viitor incert ar putea păcăli datarea cu carbon 14), elementele tehnice de modernitate tehnică îi sunt inerete, ele se văd în adâncimea încadraturilor, în mise-en-abym-ul recurent, vedem film în film, imagine în imagine, ecran în ecran, până la urmă la nivel macro asistăm la o serie de concepte filmice (nu filme, scene sau secvențe) derulate în cadrul aceluiași film, elementele specifice epocii respective (pe care o imită) sunt totuși observabile ( filmul a fost turnat în 22 frames/second, apoi închiderile în iris și montajul specific vremii).

Însă în anii 20 numai așa puteau fi făcute filmele, în cazul lui The artist, regizorul Michel Hazanavicius a ales să facă un astfel de film și a reușit să redea onest o atmosferă onestă, fără a parodia, fără a ridiculiza, fără a cosmetiza și fără a supralicita prezentul ori trecutul. Probabil că ceea ce s-a reușit prin intermediul acestui truc-filmic este un soi de universalizare, de împăcăciune între un trecut-omagiat și un prezent-îmbunătățit, între imagine și sunet. The artist pune foarte bine problema valorii unui actor atunci când intervine schimbarea tehnică, cum se adaptează actorul de film mut la filmul sonor. Către final suntem invitați să participăm activ (prin unghiul subiectiv de filmare, prin scena musical) la această trecere tehnică  moment în care filmul devine iarăși matrioșcă răspunzându-și la propria dilemă-retorică.

Aparent, această trecere, acestă inițiere într-ale sunetului ar putea părea acum un subiect vetust însă dacă e să trecem dilematica pe o treaptă ceva mai actuală vedem cum cinematografia recentă se confruntă cu aceleași interogații. Dacă e să iau drept exemplu filme ca Transformers și o serie de alte blockbustere și francize dacă nu chiar The curious case of Benjamin Button, observăm cum actorul trebuie să simuleze o serie de reacții în fața unor stimuli imaginari și a unui ecran verde și cu fiecare nouă continuare a unui blockbuster actorul este surclasat de efecte speciale, de stereotipii și chiar de augmentarea sonoră, adaosuri ce modelează până la urmă simțurile spectatorului însuși, un scârțâit metalic care în viața reală ar trece drept imperceptibil umple o sală de cinema. The artist este astfel o reală foaie de învățătură, de luare aminte, de ancorare benefică în trecutul tehnic și în sorgintea simplității narative, mitul eternei reîntoarceri își face bine treaba în uzina de vise și cel mai probabil el va fi ritualic salutat de bătrânul Oscar, The artist adunând 10 nominalizări (printre care pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun actor in rol principal). 

Tweet