Carnage (2011)

Noul film al lui Roman Polanski se dovedește a fi neașteptat de comic și de acid, aproape incredibil de eterogen în comparație cu precedentul său film The Ghost Writer căruia îmi permit aroganța de a-i pune eticheta de auto-supra-evaluat. De data aceasta Polanski adaptează piesa franțuzoaicei Yasmina Reza, God of Carnage, reușind performanța efervescentă a unui film entre les murs (film-încăpere, film de cameră, să zicem).

Date fiind coordonatele spațiale foarte restrânse (dimesniunea unui apartament și a unui hol) s-a avut în vedere o distribuție inspirată menită să umple coerent spațiul respectiv astfel încât cele patru personaje (interpretate de Kate Winslet, Christoph Waltz, Jodie Foster și John C. Reilly) să se distanțeze și să se contureze echitabil, echidistant și să se înfrunte cu argumente (logice, ludice sau absurde) distribuite în mod egal. Concetrarea acestui cvartet de forțe a fost posibilă datorită unui dialog porționat, gradat, barometrul de replici al fiecărui personaj urcă până la nivelul celorlalte în ciuda statutului social diferit al fiecăruia în parte și în ciuda raportului victimă/agresor.

Întrunirea celor două cupluri este una de conciliere, însă conflictul dintre băieții celor două familii (motivul întrunirii) se mută sistematic și inevitabil la nivelul părinților. Tipologia fiecăruia în parte este clară, evidentă, exfoliată de artificii, e conștientă de sine, autosuficientă și voit comică, ea pare să se confunde cu un fel de tipologie-rezultantă a rolurilor jucate de actorii înșiși. Deși au profesii cât se poate de distincte personajele reușesc să împartă același cod lingvistic, aceeași angoasă, aceleași frustrări, același ton, toate revelate poate pe și fondul claustrării spațiului. Un al numitor comun al acestei omogenități se dovedește a fi whiskey-ul, cel care dezleagă limbile și frustrările.

Demersul acestei dezlegări este destul de imprevizibil, confesiunile personajelor evoluează până într-acolo încât dau senzația că finalul va fi unul comicăresc, poate slow-motion (ceea ce poate nu ar fi fost tocmai stilul lui Polanski) sau unul ceva mai tragic-moralizator, ceea ce n-ar fi fost tocmai necesar. Însă punctul terminus al conflictului este unul meșteșugit, se ajunge până la perspectiva subiectivă, cu cât se pătrunde mai în miezul problemei, trecutului (anecdotic) și conflictului (extern) cu atât unghiul de filmare devine mai intim, mai subiectiv.

Roman Polanski 

Un alt tip de montaj este folosit spre exemplu în The sunset limited, unul ceva mai static, personajele stau de cele mai multe ori la masă, față în față, acolo unghiul subiectiv este aproape imposibil, conflictul e atât de dihotomic și de paradigmatic încât camera de filmat este nevoită să se mute de la un personaj la altul susținând astfel echitabil ideea de religiozitate a unuia și ateismul celuilalt. Un montaj și mai static găsim într-un alt film entre les murs, The man from earth, unde din pricina subiectului-relatare există un personaj-narator și câteva personaje martor care intervin rar în relatare.

Având la dispoziție spațiul restrâns și posibilitatea de a înghesui, de a clasutra personajele în ramă, Polanski putea să dea mai multă adâncime cadrelor și să experimenteze mai mult în direcția aceasta așa cum spre exemplu a făcut Orson Welles în Citizen Kane sau cum recent a făcut-o David Cronenberg în A dangerous method, Polanski s-a folosit în schimb de sharf-uri și de un truc care nu dă greș niciodată, acela al oglinzilor menite să aerisească spațiul. Poate că nu de aerisire și iluzie era nevoie ci de mai multă adâncime și fragmentare a imaginii. Însă dialogul este cel chintesențial aici, el merge  de la rațional la irațional,  de la conciliabil la absurd, iar meritul manuscrisului original este acela de a nu fi împins conflictul pe o pantă fatalistă reușind să-i păstreze traiectoria comică.

Citizen Kane 

Carnage

Tweet