My Week with Marilyn și The Iron lady - Oscarul și seducția mimetismului

Așa cum ne-a obișnuit, în dulcele-amar stil clasic, Oscarul nu și-a înfrânat nici anul acesta aviditatea  pentru metamorfoza dermului, fie-i sfântă medierea max factorului, pomadelor și maclavaisurilor de ultimă și primă generație. Ce-i drept readucerea ritualică la viață a unor figuri marcant-emblematice e un proces seducător, e prea puțin blamabil acest voodoo cinematografic, această pigmalionizare și acest joc de-a dumnezeirea, însă aglomerarea lor pe aceelași podium de distincții (J Edgar, My Week with Marilyn, The Iron lady, Albert Nobbs) e poate un indice sociologic oarecum îngrijorător. 

Acestă resuscitare e ușor exacerbată, nu neapărat prin seria de exemple enumerate, ci prin modalitatea de expunere a lor. Astfel că Michelle Williams sforțează convulsiv exorcizarea unei Marilyn Monroe prea puțin naturală, de o timiditate mistico-neînțeleasă, rezultatul fiind un fel de film marca Hallmark (pardon, Diva). Acestui aer de mediocritate cu pretenții i se alătură montajul rudimentar, ieftin, neverosimil, la fel de neverosimil redată fiind și povestea în sine, personajele simulează o emfază bizară în prezența divei, iar personajul colateral al Emmei Watson pare a fi cam sigurul ce strălucește prin drăgălășenia lui reținută. În cazul asemănării Michelle Williams-Marilyn Monroe nu s-au depus prea mari eforturi cu pensula, mimetismul fiind unul spontan și accesibil.

În cazul lui The Iron lady, Meryl Streep pare să fi meritat Oscarul numai pentru prima jumătate de oră a filmului, perioadă în care machiajul este omniprezent și coincide cu felia de viață tardivă a lui Margaret Thatcher. După aceea asistăm la un soi de desfășurare din nou exacerbată de gesturi mimetice, la o joacă facială vizibilă, cu intențiile ușor descifrabile printre riduri și vocalize. Atât My Week with Marilyn cât și The Iron lady urmează o structură cuminte, bildungs, flashback-ul e porționat acolo unde trebuie și cât trebuie, schematic, sunt aproape deranjante prin cumințenia și așezarea lor. Un caz fericit de mimetism este Midnight in Paris (nominalizat laolaltă cu exemplele mai sus mentionate), acolo asemănarea actorilor cu personajele de interpretat este realmente surprinzătoare și seducătoare poate și datorită unui fel distinct de concentrare și focalizare pe aura lor. Personajele lui Woody Allen (în Midnight in Paris) sunt practic o rezultantă, un simbol, un indice, pe când J Edgar, My Week with Marilyn și The Iron lady se vor a fi vădit înglobatoare și infatuate.

Acest mimetism brainwash e poate și un soi de consemnare în lipsa unor documentare sau a altor artefacte vizuale, dar ultra-premierea lui e semn de regres, e ușor vetust și anacronic să măsori talentul unui actor prin capacitatea lui de imitare întocmai a unor fețe publice prezente sau trecute. Fenomenul e ușor sufocant, iertat să îmi fie scurtul moment de aparent...mimetism darwinist. 

Tweet