Dragostea și Moartea- rădăcini comune

Înainte de toate Jacques Derrida:

Următorul dialog este extras din Cea mai frumoasa istorie a iubirii de Dominique Simonnet:

-Ne lovim de la început cu definiția dragostei. Deja în lumea animală, a existat dintotdeauna necesitatea ca indivizii de un sex să îi caute pe cei de celălalt sex, pentru a perpetua specia. Unele animale formează chiar cupluri durabile, spre exemplu prădătoarele, corbii, lupii care se unesc pe viață. Există deci la acestea o adevărată legătură între sexe diferite. E oare dragoste? Cred că ar trebui să vorbim mai degrabă de instinct. Pentru a găsi un adevărat sentiment profund, care incită la evaluarea calităților celuilalt, la alegerea partenerului, la decizia de a-ți petrece timpul în compania lui, trebuie să așteptăm dezvoltarea creierului și deci al lui Homo Sapiens, adică a omului modern. 

- Strămoșii noștri austrolopiteci, Homo Habilis, Homo Erectus, nu au deci această calitate în ochii dumneavoastră? Micuța Lucy, faimoasa austrolopitecă de 3 milioane de ani, n-ar fi putut fi îndrăgostită?

 

-O văd ca pe o maimuțică. Știți, maimuțelele sunt drăgălașe când le privești. Această ființă verticală putea avea farmec pentru ființele similare. Exersa o seducție asupra unora sau era atrasă de altele. Dar de dragoste în sensul în care o înțelegem noi astăzi, nu sunt atât de sigur...Nu mi-l imaginez nici pe Homo Erectus dotat cu o abilitate atât de subtilă. Nu cunoștea înmormântarea, își abandona morții, găsim scheletele lor abandonate, împrăștiate, amestecate cu oasele animalelor...

-Homo Sapiens era totuși ceva mai delicat.

-El este primul care acordă grijă specială morților săi, ceea ce denotă fără putință de tăgadă o formă de atașament față de semeni. Sunt înclinat să cred că sentimentul iubirii merge mână-n mână cu atenția acordată morților, ca și cu sensul estetic al ornamentării.

(...)

Noi, istoricii specializați în preistorie, ne-am aplecat asupra silexului, resturilor de oase, bucăților noastre de ceramică și avem unele dificultăți în a citi realitățile umane. Putem analiza descoperirile arheologice și încerca să ne imaginăm care erau structurile sociale, relațiile între indivizi. Dar nu sunt decât interpretări. Dispunem, de asemenea, de gravuri, de picturi preistorice, de statui de zeități feminine...dar arta are o funcție simbolică, reflectă o mitologie și nu o realitate. 

Tweet