După o absență de vreo 6 ani Dan Pița revine cu o poveste ce pare să aparțină (doar în aparență) noului val ultra-realist de filme românești. Însă Ceva bun de la viață este cel mult un copil de suflet al acestui val, la fel de orfan și orbecăitor ca și cei doi protagoniști (Mateo și Ginel, interpretați de fețele proaspete Corneliu Ulici și Dragos Dumitru). Punerea trupului unui nou venit pe patul procustian al realității e deja o trăsătură torționărească, o unitate de măsură standard mai mult sau mai puțin necesară în cinematografia românească, ofranda adusă realității ajutând fie percepția, fie catarsisul unei întregi colectivități.
Din acest punct de vedere jertfa adusă de Ceva bun de la viață realității e una ciudată, polivalentă și cumva simbolistă. Începutul filmului se dovedește a fi unul acțional, intrând cumva în schema occidentală (trăsătură ce ar reieși încă din trailerul-spoiler, motiv pentru care n-am să gravitez prea tare în jurul miezul narativ) apoi acționalul se însoțește cu simbolul, cu morala, cu optimismul exacerbat și cu o realitate palpabilă, arhicunoscută și exorcizată de buze statice înmuiate în salivă protestatară: condițiile de trai din România și inevitabilul exod. Realitatea cu pricina nu este prezentată brut ci imaginea ei trece printr-un proces de cosmetizare, am să exagerez puțin și am să îi spun mistic. Termenul este legitim dacă e să decupez una dintre secvențe în care cei doi protagoniști străbat un culoar-memorie, un culoar-subconștient, acolo unde ne întâlnim până și cu fanfara laitmotiv din Nunta de piatră.
Dincolo de simbolurile-secvență există un soi de simbolism tehnic. Un astfel de exemplu îl reprezintă încadraturile lipsite de cer, acele cadre în care pietrișul este practic fundalul, cerul, Pița manifestă astfel un soi de oroare de cer așa cum au făcut înaintea lui Francois Truffaut sau Ingmar Bergman. Un alt simbol-tehnic îl reprezintă mizanscenele din interiorul minei, acolo unde lanternele minerilor par a fi unica sursă de lumină creind un efect de clarobscur pictural, de lirism coloristic cumva contrastant vitregismului muncii subterane. Însă dincolo de aceste catrene vizuale cu rimă împerecheată, dihotomică și cuminte există o abundență de versuri albe repetitive, de replici-mantră care se învârt în jurul aceluiași scop de bun simț: realizarea personală și câștigul. Numai că toată această repetiție devine agasantă la un moment dat, iar încheierea ei sau ceea ce ar trebui să fie implinirea ei este un act din nou simbolist, sec și neguros și în aceeași măsură paradoxal de optimist. La baza acestui optimism, acestui ceva bun de la viață, stă voința personajelor și doza simpatică de umanitate, am să-l pomenesc din nou pe Francois Truffaut căci însoțirea personajelor, interacțiunea lor pur umană și mai puțin scenografică imi aduc aminte de personajele cineastului francez. Ceva bun de la viață este de un optimism nu amar ci simbolist de relevant ceea ce îl face ceva mai...acrișor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu