Detachment (2011) - riscurile meseriei de profesor

Detachment e un film la care te poți uita purtând permanent în minte o balanță comparativă și pe cap o cunună de spini, exteriorizare a unei conștiințe care nu știu dacă e cu adevărat conștiință sau milă sau poate o trăire cu adâncimi analitice și profund interogative. Această comparație implică pe de o parte realitatea (exacerbată, poate) a sistemului de învățământ american și realitatea mioritică, cu mult mai docilă parcă. Comparația e permutabilă și probabil că se pliază cultural pe mintea fiecărui privitor în parte indiferent de sorgintea, educația și toposul acestuia. 

Venind din partea regizorului Tony Kaye, cel care s-a dovedit a fi deosebit de incisiv, de realist și de memorabil prin filmul său de referință American History X, Detachment păstrează aceeași senzație subcutanată și o forță impactuală similară. Însă spre deosebire de American History X unde personajele coc și usucă fructul răului într-un mod natural, succesiunea anotimpurilor sufletului fiind una graduală, de această dată exemplele ce sunt date pentru a sublinia mentalitatea și comporamentul putred al elevilor sunt cumva extreme, ele sunt atât de decupate încât pe alocuri își pierd forma naturală (eleva obeză amorezată de profesor, elevul de culoare veșnic nemulțumit, eleva asiatică și ușuratică etc). 

Însă pe de altă parte această abordare in extremis poate trece dincolo de granița filmului, poate da o gleznă peste dâmbul artisticului și poate păși sfios pe solul CSR-ului, manifestându-și vădit și vizibil această voință de trezire a conștiinței opiniei publice. Furia elevilor, sadismul lor inexplicabil, răul prim de la William Golding citire, toate colcăie în filmul  Tony Kaye, dar viermuiala lor nu este justificată, explicată, remediată așa cum a făcut-o în American History X, nu este nici absurdă, nihilistă ca în filmele lui Gus van Sant, nu este nici demonică așa cum este în cazul recentului We need to talk about Kevin, ci această furie-cumul este un femomen realmente trist, ea pare să vorbescă despre o regresie, despre un protest deconstructivist, despre o dezintegrare aproape insuportabil de văzut a egoului chiar înainte de sedimentarea lui.

Filmul este potențat în sensibilitate de jocul incredibil de versatil al actorului (și producătorului) Adrien Brody care interpretează rolul unui profesor suplinitor ce pare imbatabil în fața elevilor săi imposibili, dar care, in particular, se confruntă inevitabil cu proprii săi demoni. Inconfortul transmis de film se datorează în mare parte dialogului foarte bine dozat, un dialog aproape ritmat, un dialog concentrat, exemplar, construit în așa fel încât să sune ca vorbele de duh ale unui om învățat într-o agoră. În egală măsură apropierea față de film și disconfortul acestei proximități este datorată și modalității dinamice de filmare. 

Focusarea este bruscă și vizibilă, camera de filmat este tot timpul în miscare, dar atentă și în permanenetă concentrare și pe alocuri întreruptă de porțiuni animate și la fel de dinamice (o trăsătura ce pare să devină specifică filmelor independente). Dacă în spațiul mioritic sistemul de învățământ este cel care dă bătăi de cap elevilor așa cum am arătat aici, atunci spațiul american, în măsura în care filmul de față reușește să-l surprindă întocmai, se confruntă cu o reală criză care trece dincolo de sistemul de învățământ și se instalează în plan ontologic și deontologic. Întrebarea nu este dacă învățătorul, dacă sistemul mai este bun, dacă mai poate fi îmbunătățit cumva ci dacă subiectul de studiu, elevul, mai este încă perfectibil, dacă mai este încă bun, dacă materialul său mai suportă modelarea, biblic vorbind, dacă vasul mai are nevoie de olarul său. Detachment este un film care îndrăznește să învecinze sistemul educațional cu cel existențial într-un mod realmente veridic, incisiv și intravenos. 

Tweet