Ce mai e nou în cinematografe: Jurassic World, Inside Out & Ex Machina

Jurassic World

Parcul din Jurassic World e fix întruchiparea visului oricărui om de marketing din SUA, un fel de mega-ultra-mall cu dinozauri în care toată lumea mănâncă vată pe băț și rahat cu ambele mâini, sunt sigură că sunt câțiva oameni din tagma asta care, uitându-se la film, se întreabă dacă ar putea transforma woderlandul lui Michael Jackson în așa ceva și cât ar costa să creezi un dinozaur. Dezacordurile, racordurile nefericite și tocurile cui prin nămoale nu lipsesc din poveste, însă până la urmă filmul nu clonează atât de multe clișee pe cât m-aș fi așteptat, dinozaurii sunt chiar scary, plot-ul e ok, violența și morțile gratuite sunt și ele...ok, pe alocuri parcă te trece un fior hitchcockian cu pterodactili, actorii sunt simpatici, îl regăsim pe Chris Patt cam în același rol din Guardiens of the Galaxy, iar roșcata Bryce Dallas Howard, the women in charge of the park, maniacală și nesatisfăcută e și ea ... digerabilă. Spre desosebire de Jurassic Park, în care personajele au meserii geeky, aici avem un îngrijitor și matroana sistemului, care ajung inevitabil să...conlucreze, iar singurul geek din film e un employat insipid purtator de tricou cu Jurassic Park și colecționar de dinozauri din cauciuc. Anyway, filmul e ok, a cam rupt box-office-ul, așa că dacă nu vă interesează TIFF la București sau Timbuktu mergeți în parc, în parcul cu dinozauri, of course.

Inside Out

Inside Out sau Întors pe dos este o animație Pixar tare simpatică, amuzantă și educativă care răspunde într-o manieră frumoasă, creativă și pe înțelesul tuturor la întrebarea cum funcționează oamenii? Furia, bucuria, tristețea și frica iau forma unor personaje hazoase care își duc veacul în interiorul unei fetițe, Riley. Cei patru trec prin tot felul de peripeții pentru a restabili ordinea în mintea și sufletul fetiței. Filmul este alcătuit dintr-o sumedenie de metafore și explicații interesante cu privire la comportamentul, sentimentele și reacțiile noastre. Mergeți să-l vedeți, vă veți simți oleacă mai buni.

Ex Machina

Debutul regizoral al lui Alex Garland (scenarist al filmelor 28 days later, Sunshine și autor al best seller-ului The Beach) este cel puțin incert și dubios. Ritmul filmului e relantios, deloc omogen și bizar. Începutul filmului sfidează logica narativă și are mai degrabă ceva din sentimentul pe care ți l-ar da un vis, un fel de reprezentare a unei stări euforice și un hint pentru ce va urma. Un tânăr IT-ist (Domhnall Gleeson) câștigă o săptămână alături de șeful său la vila sa dintre stânci într-o zonă izolată unde nu calcă nici urșii. De ce ai vrea să câștigi așa ceva in the first place. Deus Oscar Isaac (șeful) e un hipster cu musculatură lucrată, ușor minion în comparație cu vizitatorul său și nu pare neapărat un creator de roboți și nici vreun geniu-schizoid ci un semi-alcoolic semi-doct. Rolul tânărului angajat este acela de a testa în secret o roboțică umanoidă jucată chiar neașteptat de bine de Alicia Vikander pe care o știți probabil din A Royal Affair. Twist slăbuț, dialoguri reținute cu pretenții filosofice, atmosferă nesigură, un film care îți creează un ușor disconfort și nu neapărat în sensul catartic. 

Tweet