Killer Joe, Love is all you need, Upside Down

Scriu despre aceste filme la un loc deoarece îmi pare că au ceva eminamente putred în comun. Ele pornesc de la o idee bună, deja împământenită în mentalul colectiv rumegător de cinema, dar se străduiesc atât de tare să spulbere rețeta clasică încât o dau toate trei în bară destul de rău după părerea mea.

Killer Joe

O poveste cu un număr restrâns de personaje și mai restrânse în jurul unui teanc de bani. Această himeră bănoasă provoacă amețeli în acțiunile și comportamentul personajelor, iar absurdul lor e mult prea infecțios ca să poată fi luat drept un absurd artistic. Scenariul e mult prea haotic, racordurile proaste îl fac neglijent, unele secvențe sunt inexplicabil de lungi, altele vor cu tot dinadisnul să șocheze încât devin grețoase. Toată această concentrare nebunească a scenariului pe niște elemente perfide uită parcă de scenariul filmului, iar la final îți dai seama că până și mijloacele machiavelice și-au uitat scopul. Filmul ar fi putut fi chiar ok, însă a ales o pistă alunecoasă unde tendința de a șoca are efecte numai atunci când scenariul denotă și ceva mai multă substranță și seriozitate. Dacă vreți să-l vedeți vă recomand să vedeți fie înainte, fie după The killer inside me.

Love is all you need

Filmul are un intro nefericit prin previzibilitatea poveștii ce va urma încât continuarea vizionării nu mai poate fi motivată decât de speranța găsirii unui strop de umor sau de sirop amoros acrișor. Ce-i drept ele sunt regăsibile în film însă într-un dozaj sărăcăcios și redundant,  iar încearcarea de a împăca dragostea (de toate sorgințile) cu drama, cu Italia (văzută parcă prin lentilele lui WoodyAllen), cu boala și cu umorul este una mult prea laborioasă pentru putirințele acestui film pe care l-aș redenumi ca fiind cronica unei nunți eșuate.  Filmul îmi dă senzația că vrea să ironizeze nenorocul, dar și aparentul noroc la modul exagerat, ce-i drept exagerările sunt cele menite să stârnească râsul, dar aici parcă râzi numai de tâmpenia acestei exagerări și nu de însemnătatea ei. Apoi nu înțeleg cum personajul lui Pierce poate să înțeleagă perfect o limbă fără să o poată vorbi măcar un strop. A se vedea înainte sau după The intouchables. 

Upside Down

Kirsten Dunst și Jim Sturgess formează un cuplu simpatic chiar și când unul dintre ei e cu picioarele în tavan. Plotul (o lume cu fundul în sus deasupra ăsteia de jos cam cum vedem prin Inception) nu are nevoie de nicio explicație cât de cât logică, deoarece oricât ne-am strădui, povestea ar cădea gravitațional într-un hău trist, așa că o luam ca atare. Dar oricât aș lua-o ca atare, nimic din ce ar fi putut să-mi ofere acest film nu mă determină să compensez lipsa justificării sale logice. Nu sunt absurdă, nu cer unui Fantasy să îmi explice de ce e cum e și nu altfel, însă neglijența sa e uimitoare. La început ni se face o ușoară geneză grafică infantilă a celor două lumi imposibile, apoi ni se face geneza unei iubiri imposibile, presărată cu momente vizuale perturbatoare ce m-au dus cu gândul la franciza Twilight, s-ar putea spune că osatura narativă nu diferă prea mult de Romeul și Julieta lui Shakespeare, însă ce urmează e un demers patetic potențat negativ (din păcate) de un joc actoricesc agresiv de emfatic. Efectele speciale sunt de-a dreptul amatoricești, lumina e de cele mai multe ori suprasaturată și ușorul iz de distopie ascunsă sub faldurile unei aparente bunăstări utopice nu mă prea conving de seriozitatea acestei fantezii. După ce l-ați văzut cu fundul în sus și pentru recăpătarea echilibrului ar fi bine să vedeți și Equilibrium. 

Tweet