The Descendants (2011) sau cronica pseudo-comică a unei morți anunțate

Cu cinci nominalizări la Oscar și două globuri de aur câștigate (pentru cel mai bun film și cel mai bun actor în rol principal-George Clooney) The Descendants nu este decât un pom lăudat gârbovit de greutatea suprarealistă a onorurilor și decorațiunilor. Este de fapt acel tip de arbust altoit, smuls pretențios din solul realității, o realitate ce ține de un paradisiac intangibil, plasată geografic în Hawaii, dar care se pretinde felie de viață autentică. Greu de înghițit cu dumicăți domestici și masticație naturală această felie atâta timp cât am poftit hulpav la  pomana și priveghiul domnului Lăzărescu. 

Moartea (sau descendența ei)  pare să fie miezul acestei felii, deși ea concurează pentru titulatura epicentrică de leit-motiv cu așa zisele schisme familiale. Aceste schisme sunt de fapt firide imperceptibile în monolitul unei familii cu tradiție pragmatic-mercantil-darwinistă, iar eventuala lor adâncime sau posibilul lor ecou e camuflat de stratul lejer-efemer umoristic al scenariului, digerabil, simpatic la o adică, dar care tinde să anuleaze eventualele intenții mai disciplinare, mai serioase ale filmului. Recent, Gus van Sant s-a jucat la rându-i șah cu moartea în Restless și a pierdut detașat încercând mutări infantile, jocuri de-a imaginarul puritan și de-a...moartea. Moartea-joc, moartea-recompunere, moartea-post-moarte se regăsesc și în The Descendants, însă intențiile acestui joc sunt mult prea vizibile, iar regulile mult prea restrictive.

Mă refer aici la o serie de mizancene, unele cumulate cu muzici neaoșe, altele cu simboluri vetuste, cu lirism purificator (vezi scena piscinei) puse la antipodul altor secvențe care mimează convenabil naturalul sau umorul de situație (vezi rubedenia bolnavă de alzheimer). Avem de-a face cu o moarte în devenire (cu o viață adică, cu un trecut), mama aflată în comă este cea care, prin stagnarea între două lumi, agită familia începând cu stratul administrativ-moșieresc și ajungând inevitabil până la el lado oscuro del corason. Prezența ei prin absență la toate aceste evenimente ar fi putut rămâne la stadiul de subînțelegere, însă filmul forțează și frizează nota de sarcasm etalând-o pe semi-moartă într-o serie saturată de prim planuri și gros planuri (repetăndu-se parcă chipul lui Gwyneth Paltrow din Contagion, multumesc Alexa pentru insight).

Contagion

The Descendants

Inutilitatea acestor cadre repetitive cu chipul moartei (și al morții) este direct proporțională cu cea a cadrelor ce îl surprind pe George Clooney în veșnica ipostază de tern, insipid, dar infailibil talent mediocru. Urmând o traiectorie deja consacrată, The Descendants nu aduce nimic nou sub little miss sunshine (cu excepția fețelor fresh: Shailene Woodley, Amara Miller) sforțând același soi de călătorie hazoasă (independentă) întru regăsire și reuniune în ciuda fragilității sciziunilor-ipoteză. 

Tweet