marți, 28 februarie 2012

L'Apollonide-Souvenirs de la maison close (2011)-despre frumusețea uitată a prostituției

*se recomandă savurarea imaginilor în tandem cu Javier Ruibal - La Flor De Estambul (cover Erik Satie)


L'Apollonide-Souvenirs de la maison close sau House of tolerance este o poemă vizuală claustrofilă. Interioarele bordelului, acolo unde se desfășoară mai toată acțiunea sau mai bine zis acolo unde se desfășoară splendoarea narativă a unei nostalgii lirice, nu sunt neapărat spații tridimensionale ci mai degrabă decoruri picturale. Coloristica, pe alocuri unghiul de filmare, gradația luminii, efectul sfumato și aglomerarea ludic-lucidă de brocarturi, broderii, pânzeturi și alte podoabe specifice toposului fac din acest film un album baroc, Caravaggio, Rubens, Murillo și Manet parcă și-au dat anacronic mânile și pensulele în acest tablou. Încadraturile respiră însă paradoxal prin câteva trucuri ca split-screenul. 


Atunci când eternul feminin se desprinde de interiorul placentar al bordelului și iese la iarbă verde picturalitatea rămâne neschimbată. Aproape că nici nu se poate vorbi de escapism. Belle de jour al lui Bunuel spre exemplu căuta acest soi de escapism, de eliberare prin însăși aderența la o astfel de casă de toleranță, iar Sleeping Beauty caută și mai departe un escapism iluzoriu, oniric și abstract în sânul unui bordel fandosit și obscur.

L'Apollonide

Sleeping Beauty

L'Apollonide

Sleeping Beauty

În cazul de față însă evadarea sau dorința ei nu există, la mijloc nu este vorba de imposibilitatea unor tinere de a fi altceva ci de menirea lor de a fi ceea ce sunt sau poate că nici măcar de menire nu este vorba, ci de o naturalețe pe care filmul reușește să o inducă grațios printr-o suspendare fină de lumea cunoscută. Spre finalul filmului vedem clar această suspendare, acestă detașare, vedem schisma nu neapărat între două spațialități ci și hăul paradigmatic dintre două epoci. Vedem cum modernul pervertește sacralitatea și mai ales vedem cum coborârea în stradă anihilează sacrul. Există astfel o legătură puternică, ideologică între delimitarea concretă, spațială a unei case de toleranță și statutul celor care se află în ea. Coborârea în stradă aduce după sine pierderea acestui statut. 

Manet, Mic dejun pe iarbă


L'Apollonide vorbește deosebit de reverențios (folosind un limbaj pe care l-am întâlnit și la Sofia Coppola), îngrijit și totodată pilduitor despre un soi de frumusețe uitată a prostituției. Iar grija nu stă numai în gesticulația vizuală ci și în atenția acordată fiecărui personaj în parte, deși fețe proaspete ele sunt puternic individualizate fără a se face apel la eventuale conflicte, cel puțin nu în rama aceluiași tablou, exteriorul adică bărbatul (în cazul de față) este singurul care sădește conflictul, dar acest conflict (prin brutalitatea sa artistică) este sortit unei legi a talionului care acționează de la sine. Filmul a fost nominalizat la Cannes anul trecut, iar regizorul Bertrand Bonello are la activ și alte producții carnal-reverențioase ce par să merite atenție: Le pornographe, Quelque chose d'organique sau Tiresia. 

3 comentarii:

  1. Nici prostitutia nu mai e ce-a fost... multam pentru instantanee si analiza. Inca n-am vazut filmul, astept o clipa de intimitate..

    RăspundețiȘtergere