The Mill and the Cross (2011)-despre nebănuita perspectivă a bidimensionalității

Așa cum Peter Greenaway a restaurat picturile lui Rembrant, suflând pigmalionic viață și locomoție în plămânii clarobscuri ai rondului de noapte, așa cum regizorul Derek Jarman a conceput o biografie vizuală alternativă a pictorului Caravaggio, reinventând anacronicul și brevetând (poate) neo-filmul-biografic (laolată cu filmul lui Paul Schrader, Mishima: A Life in Four Chapters), așa cum regizorul japonez Akira Kurosawa ni-l umanizează, ni-l satirizează pe Van Gogh în Dreams, așa și polonezul Lech Majewski aruncă o privire tridimensională peste operele pictorului flamand Pieter Bruegel cel Bătrân.

Îndrăzneala, prospețimea și inovativul creației lui Bruegel au marcat pictura secolului al XVI-lea, același tip de revoluție, de această dată cinematografică, având loc și în cazul lui The mill and the cross. Astfel că dacă pe alocuri lipsește perspectiva spațială, lacuna rămasă în urma ei este suplinită de tridimensionalitatea fiecărui personaj al încadraturii-tablou. Această neașteptată adâncime a cadrelor ca rezultat al conturării fiecărui personaj în parte reflectă însăși viziunea, filosofia lui Bruegel.

Abundența personajelor-tipologii, de obicei țărani sau oameni simbol ce țin locul unor figuri biblice, aglomerarea lor în spațiu, teama pânzei de vid fiind câteva dintre temele recurente ale pictorului flamand. Astfel că pictura lui Bruegel este abundentă nu numai prin încărcătura elementelor și a semnificațiilor lor, ci și prin interpretarea polivalentă ce li se poate da (avant la lettre): sociologică (picturile întruchipând o serie de personaje veridice în contexte și situații la fel de reale), ontologică și deontologică (dacă e să luăm în considerare atenția acordată demonologiei în picturile sale).

Având în același cadru pictorul (interpretat de Rutger Hauer, din distribuție mai făcând parte minunata Charlotte Rampling și Michael York), lucrarea sa în plină desfășurare precum și sursa inspirației (o pajiste, un târg populat cu oameni aparținând diverselor categorii sociale) asistăm la o triadă semiotică, nu realitatea este cea care seamănă cu pictura ci invers. Pe lângă adâncimea senzațională a cadrelor paradoxal născută dintr-o mama bidimensională, există o serie de unghiuri de filmare extreme, să le numesc unghiul-zenith și unghiul-nadir, ele par a fi ținute în punctul cel de sus accesibil, respectiv cel mai de jos accesibil camerei în limitele inteligibilității imaginii, desigur. Ferestrele caselor parcă nu sunt treceri spre exterior ci prin lipsa de perspectivă ele par chiar tablouri, din nou aparenta lipsă de perspectivă creează efectul de mise-en-abime.

Aceste artificii stabileasc atât conturul în interiorul tablourilor vivide, cât și în exteriorul demiurgic al acestora. Rămânând la acest exterior divin vedem cum moara satului este forța motrice a personajelor, ea îi animă, ea este energia primă, ea se confundă cu credința și ființa(rea). Filmul aproape că cere o dublă vizionare, o dată pentru captarea imaginii și apoi pentru înregistrarea sunetului, care sunet este alcătuit din monologuri lirice, apocrife, vedem spre exemplu o Marie autoreflexivă la picioarele unui Christ de provincie. Filmul comunică cu privitorul așa cum o face și pictura, unidirecțional și interpretativ, clarobscurul filmului, scenele inexplicabile îmbie la stagnare, moara trebuie oprită pentru ca personajele să se oprească la rându-le. Din această comandă (demiurgică) de freeze screen a realității pare să se nască geniul lui Bruegel. 

Tweet