Fascinația, fibrilația și hipnoza atavică a vestului pentru drama hipervividă a estului este din nou încoronată (două nominalizări la Oscar, un glob de aur, un urs de argint și alte câteva zeci de nominalizări și premii). Vestul democratic și ocrotitor face totuși alegeri elitiste și culege cele mai date în pârg fructe orientale, un scurt și recent inventar numără suculențe ca satira lui Satrapi (Persepolis), exacerbat de structuratul Incendies sau domol-experimentalul Once upon a time in Anatolia.
De această dată (prin dată înțelegând anul 2011 și începutul lui 2012, ce se confundă cu mai sus amintitele decernări) hipnoza vestului e generată de mlădierea unei morgane care n-are a face cu grația saturatului etern feminin ci cu niște dereglări, inadvertențe și micro-schisme clasice. O familie iraniană din categoria tolstoiană: fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei, se luptă realist, optimist, contextual, conjuctural cu câteva impedimente ce stau în calea fericirii și nu atât a fericirii cât a...comodității (ele fiind echivalente de la un punct încolo).
Personajele sunt infailibile prin autenticul lor (sau care nouă, vesticilor, ne pare autentic), prin situațiile la care sunt expuse și prin frumusețea chipurilor clasice (așa cum este cazul actriței Leila Hatami). Filmul știe să facă apel la câteva prejudecăți globale (prejudecăți la noi, judecăți de valoare la ei) ca habotnicismul religios și statutul femeii în societate tocmai pentru a putea să-și sedimenteze drama locală, micro-drama-hipervividă al cărei realism autentic este potențat și de modalitatea de filmare handy-cam sau de frecvența interioarelor casnice. Se pare că evadarea unuia dintre personaje din acest interior casnic, claustrant este momentul ce pare nu să declanșeze ci să augmenteze nu drama, nu schisma ci pur și simplu încercarea, proba omenească pe care familia trebuie nu să o treacă ci să o amelioreze.
Îmi pare a fi un film epuizant, angoasant, conflictele inter și intra familiale sunt explorate și exploatate astfel încât se ajunge la exorcizarea unui adevăr situațional, tangibil. Încerc o formulare parafrază pentru a proteja exorcizarea însăși. Tocmai acest demers epuizant al filmului, această decojire a cepei are menirea de a forța ieșirea la suprafață a minciunii și adevarului deopotrivă. Personajele clocotesc, sunt agitate pe fondul acestei decojiri, apoi ele se epuizează la rându-le întru mâhnirea resemnată care pare a fi cam singurul pursuit al fericirii accesibil în cazul de față.
mentionez de la inceput ca nu am vazut filmul:)
RăspundețiȘtergeremi-a placut aia cu "nouă, vesticilor, ne pare autentic":)) e adevarat ca si noi suntem ceva mai la vest fata de ei!
cate filme cu decojirea cepei pana la bulb n-au facut si romanii si cate premii n-au castigat asa?! poate o sa-l vad candva, desi foarte rar in ultima vreme(de ceva vreme) am avut chef de filme sa le spunem epuizante:)
pai da, proximitatea noastra tot vestica e pan' la urma :D
RăspundețiȘtergereda, legitima comparatiunea ta
Eu unu nu sunt de acord cu aceasta "fascinatie". Probabil pentru ca ne regasim mai mult decat am crede in povestea lor...si asa a fost in cazul meu. Nu i-am privit ca "vai...orientali exotici" ci ca un grup de oameni care au o groaza de probleme in comun cu mine, cu noi, ca tara pentru ca au cam acelasi nivel de trai, pana la urma...
RăspundețiȘtergereIdeea e ca pe mine m-a fascinat drama lor si felul cum au ales sa o joace, actingul convingator si regia straight forward (desi nu a fost una liniara, clar).
Ca sa nu mai zic ca nu a fost apasator deloc...pentru mine a avut o fluiditate usor de digerat pentru ca fiecare eveniment ducea la altul intr-un mod logic, adus chiar de teoria haosului.
n-oi fi tu de acord, dar ea exista :))
RăspundețiȘtergerete-am prins deci in categoria de care vorbeam :D
apasator prin scenariu, prin frecventa scenelor pe aceeasi tema-sciziune :D ca la nivel deontologic, ontologic sau existentialist nu e nici pe departe apasator :D