Woman in the Dunes (1964) - Sisiful japonez

Cărțile lui Kōbō Abe (eg: Femeia nisipurilor, Chip străin, Bărbatul cutie) par să împrumute elemente dintr-o perioadă europeană dominată de curente și ideologii precum existențialismul, absurdul sau alteritatea. Sisiful lui Camus pare să se rostogolească în văgăuna unde locuiește această femeie a nisipurilor. Acest sisif e aici nu un concept efemer și seducător de trist ci unul material, el este bărbatul venit de la oraș prins în mrejele și chingile pustietății, nevoit să viețuiască la limita sănătății și a răbdării alături de o femeie care pare să fie o zeitate a nisipului asemenea femeii zăpezilor la Kurosawa (în Dreams).

Ea s-a adaptat locului până la identificarea cu acesta. Sclipirea nisipului pe corpul ei asudat și obosit îi conferă o aura zeiască. Pare o nemuritoare coborâtă printre dunele de nisip cu gând să pervertească sau să purifice un suflet muritor. Întâlnirea celor doi este una blândă și domestică, mai apoi încordarea și strânsoarea locului îi aduce în mod suprinzător mai aproape după care proximitatea fiind mult prea forțată apare efectul de recul. Nisipul exfoliează pleura urbană a nou-venitului și îl lasă în pielea goală a sinelui față în față cu marele alb(negru), cu marea mută de nisip egalabilă cu un soi de dumnezeire ternă pe întinderea căreia nici arbuștii nu mai foșnesc pilde nici norii nu mai tună povețe.

Realismul locului este de-a dreptul tulburător, nisipul e omniprezent, el reprezintă o necesitate, o piedică și-o caznă. Acoperișul casei cerne povara nisipului printre șindrile precum o sită. E uimitor cum actorii au trebuit să facă față unui mediu atât de ostil. Unghiurile de filmare conservă intimismul locului și al căsuței parcă sădită în nisip ca o floare uscată. Alb-negrul (în loc de nativa culoare aurie a dunelor) dă impresia ca avem de-a face cu o alta formatiune geografică, nisipul devine aproape lichid. Atunci când ajung în câmpul vizual al ochilui pudic, scenele intime dintre cei doi protagoniști sunt înlocuite cu imagini-eufemism întruchipând nisipul în diverse ipostaze dinamice, fluide, freudiste.  Modalitatea de filmare este una compozițională, plan detaliile pe diverse parti ale copului desenează o coregrafie a reîntregirii ca si cum montajul ar încerca sa faca un puzzle din doi oameni pentru ca la final privitorul să-și formeze singur imaginea completă a cuplului, acest procedeu compozițional reducționist se asemană cu cel folosit de Resnais în Hiroshima, mon amour. Chiar și voice over-ul afectat este similar cu cel din capodopera lui Resnais.

 Woman in the Dunes 

Hiroshima, mon amour 

Filmul reușește să surprindă atmosfera claustrantă a cărții și chiar să o anime, regizorul Hiroshi Teshigahara a mai colaborat cu  Kōbō Abe la alte două adaptări: Pitfall și The face of another.  

Tweet