O ecranizare ca la carte a romanului lui Lev Tolstoi adică o ecranizare sistematică, fidelă scriiturii, (tol)stoică și profund emoțională îmi pare aproape imposibilă astăzi din mai multe considerente precum răbdarea limitată a spectatorului, de aceea nu mă așteptam să văd în 2012 o astfel de ecranizare și nici nu am văzut una de o așa natură. Viziunea regizorului Joe Wright este una apocrifă, inovativă, ironică, autoironică și chiar surprinzătoare pe alocuri. Această abordare reduce romanul lui Tolstoi la un construct schematic, întinderea romanului este limitată la câteva puncte pe o hartă narativă rudimentară, nu putem vorbi chiar de o ecranizare a romanului ci pur și simplu a rezumatului acestuia, a câtorva idei esențiale, restul poveștii căzând liberă în brațele unei viziuni alternative.
Spațiul este un tumult de decoruri teatrale și de indoor-uri clarobscure, iar trecerile dintr-un spațiu narativ în altul se fac fără a exista o graniță ci doar...o grație, o nebuloasă de reacții, de pași de dans, de pulsiuni reținute toate adunate într-un soi de coregrafie care mă determină să alint filmul drept Pina Karenina. Pe lângă grația coregrafică și dinamica decorurilor, filmul beneficiază și de o picturalitate deosebită desprinsă parcă din picturile lui Monet, de o suită de culori și costume elaborate care mă duc cu gândul la filmele lui Peter Greenaway, însă spre deosebire de filmele acestuia, această Anna Karenina ne oferă cheia cu care putem ușor deschide ușa interpretării care odată deschisă se dovedește a fi o ușă falsă, desprinsă dintr-un alt decor.
Sper că voit s-a dorit accentuarea jocului actoricesc mai ales în cazul Keira Knightley care afișează cam aceeași schimonosire incurabilă din A dangerous method. Nici cuviosul Karenin (Jude Law) și nici Vronsky cel cu mersul cabalin (Aaron Taylor-Johnson) nu stau mai prejos la capitolul interpretare artistică supra-emfatică, restul actorilor joacă însă conform unui registru ceva mai domestic și mai digerabil. Probabil că această detașare la nivel de joc este făcută de dragul satirei. Când lucrurile par a deveni prea serioase își face loc și autoironia: în mijlocul unei declarații de dragoste abia șoptite pe marginea unui joc cu litere și cuburi cineva își suflă nasul.
Filmul beneficiază și de un substrat psihanalitic simpatic exprimat în imagini-eufemism, fatidica roată de tren este pusă în mișcare de forțe complementare: eros și thanatos. Precedentele Pride and prejudice sau Atonement regizate de același Joe Wright sunt mai puțin inovative decât această Anna Karenina, deloc ironice, dar la fel de cizelate la nivel de imagine și montaj. Keirei îi vin foarte bine ținutele somptuoase, eleganța forțată a trupului său se potrivește totușii ideii pe care o susține filmul, dar Keira nu mi se pare o Karenină convingătoare cu toate că filmul își propune drept miză această joacă alternativă, teatrală, artificială cu scriitura rusească clasică.
Spațiul este un tumult de decoruri teatrale și de indoor-uri clarobscure, iar trecerile dintr-un spațiu narativ în altul se fac fără a exista o graniță ci doar...o grație, o nebuloasă de reacții, de pași de dans, de pulsiuni reținute toate adunate într-un soi de coregrafie care mă determină să alint filmul drept Pina Karenina. Pe lângă grația coregrafică și dinamica decorurilor, filmul beneficiază și de o picturalitate deosebită desprinsă parcă din picturile lui Monet, de o suită de culori și costume elaborate care mă duc cu gândul la filmele lui Peter Greenaway, însă spre deosebire de filmele acestuia, această Anna Karenina ne oferă cheia cu care putem ușor deschide ușa interpretării care odată deschisă se dovedește a fi o ușă falsă, desprinsă dintr-un alt decor.
Sper că voit s-a dorit accentuarea jocului actoricesc mai ales în cazul Keira Knightley care afișează cam aceeași schimonosire incurabilă din A dangerous method. Nici cuviosul Karenin (Jude Law) și nici Vronsky cel cu mersul cabalin (Aaron Taylor-Johnson) nu stau mai prejos la capitolul interpretare artistică supra-emfatică, restul actorilor joacă însă conform unui registru ceva mai domestic și mai digerabil. Probabil că această detașare la nivel de joc este făcută de dragul satirei. Când lucrurile par a deveni prea serioase își face loc și autoironia: în mijlocul unei declarații de dragoste abia șoptite pe marginea unui joc cu litere și cuburi cineva își suflă nasul.
Filmul beneficiază și de un substrat psihanalitic simpatic exprimat în imagini-eufemism, fatidica roată de tren este pusă în mișcare de forțe complementare: eros și thanatos. Precedentele Pride and prejudice sau Atonement regizate de același Joe Wright sunt mai puțin inovative decât această Anna Karenina, deloc ironice, dar la fel de cizelate la nivel de imagine și montaj. Keirei îi vin foarte bine ținutele somptuoase, eleganța forțată a trupului său se potrivește totușii ideii pe care o susține filmul, dar Keira nu mi se pare o Karenină convingătoare cu toate că filmul își propune drept miză această joacă alternativă, teatrală, artificială cu scriitura rusească clasică.
Foarte interesant acest film din descrierea ta. Sper sa am ocazia sa-l vizionez. Multumesc pentru descrierea detaliata!
RăspundețiȘtergereMerci si eu :) da, e interesant
RăspundețiȘtergereFătuca asta vrea să joace bine, o face din adâncul sufletului, dar nu toate rolurile îi ies bine, ba chiar numai unul (A Dangerous Method Poster - filmul oricum a fost prost), o trădează bărbia, este o boală = „falca de Habsburg”.
RăspundețiȘtergerebuna remarca cu falca
RăspundețiȘtergereeu ma gandeam ca ea "sufera" de un soi de emfaza venita din scoala unde a invatat actorie
RăspundețiȘtergereui, mie tare mi-o placut filmul asta. numai ce l-am vazut si m-am pornit pe net in cautarea recenziilor pe blogurile cinefile :P
RăspundețiȘtergeremi-a placut tot si io nu-s tocmai fana a lui Keira. mi-a transmis o caruta de chestii, am suferit, am iubit, am sperat, am disperat impreuna cu ea. ma mir si eu ;))
nici n-am stiut ca acelasi regizor s-a ocupat si de Mandrie si Prejudecata si de Atonement. :P