The Hobbit: An Unexpected Journey (2012)

Din păcate și din fericire în egală măsură The Hobbit: An Unexpected Journey nu poate primi aprecieri decât în comparație și prin prisma precedentului The Lord of the Rings, regizat de același Peter Jackson. Impropriu spus precedent deoarece The Hobbit urmează traseul aventurilor lui Bilbo Baggins (interpretat de Martin Freeman) și ale inelului său înainte ca acesta să ajungă în posesia lui Frodo. Dacă Frodo pornea într-o călătorie inițiatică spre Sauron alături de reprezentanții mai multor seminții (elfi, gnomi etc), o călătorie pe alocuri reținută, uneori aproape mistică și încărcată de o seriozitate cum rar vezi alăturată filmelor fantasy, de această dată traiectoria lui Bilbo Baggins nu are implicațiile sau profunzimea celei întreprinse de Frodo (și Sam) ci ea este o adevarată aventură ale cărei pericole sunt numeroase, savuroase și foarte bine cosmetizate pe măsura ochiului spectator și în perfect acord cu imaginarul lui J.R.R Tolkien.

Peter Jackson este un fin cunoscător al cărtilor lui Tolkien și de aceea a reușit să transpună o singură carte de dimensiuni relativ reduse (The Hobbit) într-o trilogie, folosindu-se și de alte scrieri și anexe ale lui Tolkien (ca The Silmarillion), dând naștere astfel unui imaginarium bogat în personaje și în peisaje. Jackson reușește foarte bine să plaseze panorame deosebite cu muntii și vaile Noii Zeelande în sânul unei povești care necesită foarte multe efecte speciale, astfel că avem parte de o paletă largă de green scape-uri si green screen-uri alternate inteligent si plăcut estetic. De asemenea imaginea filmului este foarte bună, iar elementele de 3D sunt foarte reușite, orcii, wargii și goblinii (în fond creaturi destul de gore așa cum erau primele filme ale lui Peter Jackson) sunt plonjați pe ecran în toiul bătaliilor dând o senzație de proximitate pe care nu prea am experimentat-o până acum la IMAX.

De asemenea jocul actoricesc și prelucrarea computerizată a personajelor imaginarului cărților lui Tolkien sunt și ele foarte bune cu amendamentul că spre deosebire de The Lord of the Rings aici avem și câteva secvențe tributare unui set clișeic hollywoodian de mimici, replici și situații (în special în ceea ce-l privește pe Gollum). Este interesant de observat ritmul povestirii, spre deosebire de carte în film avem parte de mai multe povestiri în rama, flashback-uri lungi, fiecare având propriul ritm alert, restul filmului fiind și el foarte dinamic, cu multe puncte culminante, ieșind astfel dintr-un soi de schemă clasică și oferind privitorului posibilitatea de a-și alege momentul favorit. Începutul este poate ușor cam lent, suntem nevoiți să facem cunoștință cu o serie de personaje destul de asemănătoare însă sosirea lor treptată la ușa cea rotundă a hobbitului ne dă posibilitatea să îi delimităm și să ne familiarizam cu trăsăturile și apucăturile fiecăruia toate acompaniate de o muzică veselă și autentică.

Gandalf (Ian McKellen) are un rol ceva mai umanizat de data aceasta, e mai puțin eliptic și dă o mână de ajutor parcimoniaosă, dar suficientă acolo unde este nevoie, el este un element de coeziune între personaje, este un personaj proactiv, vizionar, îi bănuim abilitățile demiurgești și îi înțelegem tactul. Se pot găsi multe similarități între The Hobbit și The Lord of the rings mai ales la nivelul recurenței personajelor și caracterului acestora, la nivelul peisajelor, la nivelul bătaliilor, însă aceste asocieri și resuscitări sunt cât se poate de naturale deoarece la mijloc se află același imaginar făcut după chipul și asemănarea recurenței vieții căci lumea lui Tolkien este până la urmă istoria foarte bine pusă la punct a unor generații și a unor seminții. 

Tweet