Aparent, Take Shelter poate fi lejer poziționat în rândul recentelor metafore apocaliptice: Melancholia, Another Earth, The Turin horse sau Perfect Sense. Spun aparent deoarece versetul regizorului Jeff Nichols nu este neapărat o hiperbolă înglobatoare despre cum o poate sfârși dramatic, apocaliptic sau eliptic omenirea, ci schisma planetară își mută faliile în ontologicul și-n psihologicul personajului principal masculin (interpretat neașteptat de bine de cvasi-anonimul-mie-Michael Shannon, foarte bună fiind și interpretarea coabitantei Jessica Chastain).
Trier a făcut aceeași mutare însă zdruncinătură a fost resimțită colosal de ambele părți, atât în magma personajului-prevestitor (Justin-Kiersten Dunst) cât și în stratosfera impactului ca atare. În Take Shelter, ca urmare a unor anumite disponibilități, a unor lacune de ordin tehnic-administrativ sau pur și simplu ca urmare a traiectoriei scenariului în sine, lipsește sau mai bine zis este incipient dezvoltată această axă (exacerbat-vizuală) a fenomenului în sine pentru a lăsa loc unei tridimensionalități de ordin individual. Această geometrie a personajului patern este incredibil de densă și de armonios clădită. Muțenia fiicei își găsește răsunet în incapacitatea tatălui de a-și comunica deschis premonițiile schizoide. Sufletul său tare iarăși își găsește ecou în cariera de piatră unde lucrează zilnic.
Încadraturile panoramice, statice sunt clădite parcă cu migala, lentoarea şi densitatea lirică, acvatică specifice lui regizorului Terrence Malick. Însă ultima poemă, cel de pe urmă verset al lui Jeff Nichols este unul paradoxal de mistic, pe cât de clarobscură este structura personajului, pe atât de revelator este finalul ei. Filmul nu este numai o demonstraţie superbă de scenariu consistent, personaje pline şi spaţialitate folosită avantajos ci dincolo de hăţişul serios al acestora se află unul ceva mai spinos ce ţine de cîteva coordonate pshiho-socio-culturale, coordonate ce pot fi ușor ascunse după curbe închise, fanteziste. Mai precis, subiectul și personajul său miez-fistic-mistic pot rămâne în crusta seacă cu nervuri creștin-paranormale sau ele se pot desprinde de creanga de aur și pot cădea pe solul ceva mai fertil și mai extins al unei abordări care să transceadă delimitarea de gen a filmului.
Astfel că filmul transmite cât se poate de serios, cât se poate de cumpătat un mesaj evanghelic într-o manieră post-mortem-creștinism-post-modern, subliniind (sau mai bine zis suplinind) existența încă vividă, încă posibilă, încă palpabilă a omului mistic, a unui om ante-civilizațional, a unui om-comunicator direct cu natura, a unui om ante-frenezie-psihologică. Omul din Take Shelter își dezgroapă singur conștiința, își mumifică stângaci tarele, săpăndu-și totodată gropa-adăpost de intemperiile propriilor sale capacități (să le numesc comod extrasenzoriale) ori necunoscute, ori nerecunoscute, ori pierdute sau date uitării de însăși memoria colectivă a civilizației.
Trier a făcut aceeași mutare însă zdruncinătură a fost resimțită colosal de ambele părți, atât în magma personajului-prevestitor (Justin-Kiersten Dunst) cât și în stratosfera impactului ca atare. În Take Shelter, ca urmare a unor anumite disponibilități, a unor lacune de ordin tehnic-administrativ sau pur și simplu ca urmare a traiectoriei scenariului în sine, lipsește sau mai bine zis este incipient dezvoltată această axă (exacerbat-vizuală) a fenomenului în sine pentru a lăsa loc unei tridimensionalități de ordin individual. Această geometrie a personajului patern este incredibil de densă și de armonios clădită. Muțenia fiicei își găsește răsunet în incapacitatea tatălui de a-și comunica deschis premonițiile schizoide. Sufletul său tare iarăși își găsește ecou în cariera de piatră unde lucrează zilnic.
Încadraturile panoramice, statice sunt clădite parcă cu migala, lentoarea şi densitatea lirică, acvatică specifice lui regizorului Terrence Malick. Însă ultima poemă, cel de pe urmă verset al lui Jeff Nichols este unul paradoxal de mistic, pe cât de clarobscură este structura personajului, pe atât de revelator este finalul ei. Filmul nu este numai o demonstraţie superbă de scenariu consistent, personaje pline şi spaţialitate folosită avantajos ci dincolo de hăţişul serios al acestora se află unul ceva mai spinos ce ţine de cîteva coordonate pshiho-socio-culturale, coordonate ce pot fi ușor ascunse după curbe închise, fanteziste. Mai precis, subiectul și personajul său miez-fistic-mistic pot rămâne în crusta seacă cu nervuri creștin-paranormale sau ele se pot desprinde de creanga de aur și pot cădea pe solul ceva mai fertil și mai extins al unei abordări care să transceadă delimitarea de gen a filmului.
Astfel că filmul transmite cât se poate de serios, cât se poate de cumpătat un mesaj evanghelic într-o manieră post-mortem-creștinism-post-modern, subliniind (sau mai bine zis suplinind) existența încă vividă, încă posibilă, încă palpabilă a omului mistic, a unui om ante-civilizațional, a unui om-comunicator direct cu natura, a unui om ante-frenezie-psihologică. Omul din Take Shelter își dezgroapă singur conștiința, își mumifică stângaci tarele, săpăndu-și totodată gropa-adăpost de intemperiile propriilor sale capacități (să le numesc comod extrasenzoriale) ori necunoscute, ori nerecunoscute, ori pierdute sau date uitării de însăși memoria colectivă a civilizației.
Nu prea am inteles io ce scrie mai sus, dar mi-a placut filmul. Michael Shannon joaca atat de bine ca imi venea sa il bat pe Curtis ala . Iar Jessica Chastain, ma obliga sa vad Tree of Life, The Debt, The Help, etc.
RăspundețiȘtergerecere explicatii si ti le voi da :))
RăspundețiȘtergeresi da trebuie sa vezi cele mai sus mentionate, o sa tot auzim de Jessica :D
Buna revizie a filmului! Il voi viziona si eu!
RăspundețiȘtergereMultumesc :D
RăspundețiȘtergereAsa sa faci
Excelent film si recenzie pe masura!
RăspundețiȘtergeresaru' mana :)
RăspundețiȘtergere