Shame (2011) - angoasa sexos-urbană

În ciuda unui marketing vicios ce părea să anunțe un film scandalos și greu ingurgitabil atât din punct de vedere vizual, deontologic cât și ideologic, Shame se dovedește a fi de o cumințenie ferchezuită pe toate cele 3 coordonate și de o circularitate edificator-moralizatoare aproape clasică. Am să abuzez în continuare de termenul metrosexualitate deoarece văd aici cam trei  uzanțe semnatice ale lui.

 

Personajul (interpretat de ascensionalul Michael Fassbender) este un metrosexual (nu atât de maniacal ca Bale în American Psycho, însă suficient de bine sugerat), s-ar părea că ar fi și un dependent sexual, deși modalitatea în care ne sunt prezentate scenele de sex trădează o structură scenaristică evidentă, exemplară (cu exemple în tușe groase, femeile alese pentru scenele de sex par să reprezinte categorii/fantezii-femeia de culoare, prostituata, femeia-random, menage a trois-ul sau sora, interpretată de Carey Mulligan, într-o scenă, două, mai mult sau mai puțin freudiste).

Apoi metrosexual este filmul pe de-a-ntregul, arhitectura, orașul, lustruiala dată fiecarui obiect și cadru în parte, grija obsedantă pentru luminozitate, pentru un clarobscur pictural și rece, așezarea în spațiu a lucrurilor, nimic nu pare să fie exogen sau în plus, totul este calculat cu precizie urofobică. Până și scenele statice, lente, filmate chiar din spatele personajelor sunt la fel de calculate, sunt terapeutice, anumite secvențe par a fi variante ceva mai reținute a celor din Hunger, precedentul film al lui Steve McQueen.

Apoi există o altă metrosexualitate sau sexualitate la metrou, subsolul este se pare mediul (sau refugiul) în care personajul pare să simtă veridic în lipsa unor stimuli evidenți, dermici, tangibili, el este atras de o necunocută căruia îi ghicim imediat statutul din obedienta sclipire a inelului de logodnă. Cu această necunoscută ne întâlnim circular (la început și la final), ea e linia de demarcație a personajului, ea este conturul fericirii acestuia, ceea ce se petrece între cele două momente ale întâlnirii celor doi e un fel de agonie postmodern-urbană cu pretenții.

Filmul pare să își propună atingerea unui țel cam stratosferic, cam îndepărat și cam dificil de luat în serios , un soi de existențialism urban, nu sexual ci sexos mai degrabă. Sisiful sexualității își duce greul, agonizează, suferă în muteție, bate străzile orașului, este un pelegrin mut, ne lasă numai să-i ghicim tragedia, o tragedie prea puțin vizibilă sub pleura fashion ce ne este așezată pe chip. Iar atunci când tragedia ni se arată ea cade în genunchi și se zbate modist în limitele unui cadru compozițional și manipulator.

La fel de manipulator este claroboscurul tern al fiecărei scene în parte, dinamica suspendată a secvențelor, muzicalitatea care pe alocuri se dovedește a fi substitut pentru trăire, nu-i rău procedeul din urmă, dar parcă e cam excesiv utilizat.  Per ansamblu ne este servită o tipsie de tristețe, de răceală și pseudo-agonie-modistă, deși în meniu se pare că este trecut un aperitv ceva mai consistent, ca să recurg la un eufemism: eventuala abordare existențialistă, erectilă a filmului se pierde într-un vacuum urban, mundan, anihilator al personalității sau trairilor veridice, acest sexus urbanus este funcțional, dar impotent la dragoste, probabil că filmul vorbește despre imposibilitatea dragostei la oraș. Sexul este cel care se afișează la ferestre și comunică cu orașul într-o scenă de voyeurism ce mă duce cu gândul la Rear Window-ul lui Hitchcock.

Tweet