Toată lumea din familia noastră (2012)

Deși susține că este un regizor profesionist și nu neapărat un autor sau un obol de recurențe proprii, Radu Jude ne întâmpină încă de la primul cardu al filmului Toată lumea din familia noastră cu o imagine ce îmi amintește de unul dintre precedentele sale filme, Cea mai fericită fată din lume, îl vedem așadar pe Marius, interpretat de Serban Pavlu, bând pe nerăsuflate o sticlă cu apă, așa cum Delia, personajul principal din  Cea mai fericită fată din lume, trebuia să dea gata în mod repetitiv, cu fiecare dublă, câte o sticlă de suc pentru ca reclama în care juca să iasă cel puțin impecabil. 

Pentru a continua analogia în cadrul aceleiași ograde filmografice se observă traiectoria unei claustrofilii încă de la precedentul Film pentru prieteni, mai puțin pregnantă însă în Toată lumea din familia noastră deoarece aici avem de-a face cu ceva mai multe personaje permutate în cadrul aceluiași spațiu limitat, dar atât de bine dozat, domesticit, aranjat. Personajele sunt parte integrantă și prelungire a apartamentului dezordonat unde se petrece mare parte din acțiune, aproape baroc ca aglomerare, dar prietenos. Mișcarea naturală, browniană a personajelor, agitația lor creează (paradoxal) o ordine a dezordinii obiectelor și culorilor (biblioteca generoasă, patul dezordonat, camera fetiței, bucătaria aglomerată). 

Pe de altă parte fuga de spațiu deschis la Jude este cumva similară cu temerile pe care le-a încercat cineastul francez Francois Truffaut. Scurtele momente în care este surprins în spațiu deschis, în oraș, ni-l prezintă pe Marius exclusiv în mișcare, el gonește pe bicicletă, merge cu mașina, ca la final să-l surprindem, de fapt să ne surprindă, depărtându-se din cadru rănit, atât fizic cât și lăuntric (probabil). Însă o notă comică aruncată de către un personaj pasager redresează eventuala pantă-dramatic-descendentă a finalului. Tocmai aceste accente comice scot filmul din eventuala convalescență a socialului, nu cred să fie vorba despre un film  cu semnale acustice direcționate către violența domestică. El este un decupaj, e un construct convenabil menit să sugereze, nu să arate o realitate.  La antipod se poate da ca exemplu finalul bibilit, misticos, graitor, finalul-punct al unui film cam din aceeași generație: Din dragoste cu cele mai bune intenții.

Tatăl face o vizită casei fostei sale soții pentru a-și recupera fiica cu intenția de a o duce într-o mini vacanță. O doleanță de bun simț ca acesta ia proporții neașteptate, tensiunea dintre personaje iscată pe fondul unui trecut ratat și a unui prezent incert scurmă în zgura personajelor și le scoate la suprafață scheletul pueril, încă moale, încă fraged al absurdului. Un absurd comic însă, încordarea anumitor scene este spontan detensionată de prezența insulară, dar precisă a unor intrânduri comice neașteptate. Ele intră în micro-lumea apartamentului ca o mână demiurgică venită dintr-un univers paralel. Comicul este aici a patra dimensiune a poveștii. El se întrupează în locuțiuni, în vorbe de duh, în lamentații și injurii amestecate aparent neomogen, însă cam același dozaj de integritate erudit-verbalizată intercalată cu jargonul nevrozei plin de infame palavre se regăsește și în discursul lui Gabriel Spahiu din Film pentru prieteni.

Și ca să rămân tot în sfera analogiilor  (întâmplătoare) se observă cum Toată lumea din familia noastră apare într-un moment în care Polanski ne-a arătat deja prin Carnage cum aceeași proximitate forțată a unui număr restrâns de personaje duce la același soi de puerilizare și demistificare a maturității. În filmul lui Jude luăm parte la o dublă demistificare, îl vedem pe Marius atât în ambientul căminului părinților săi (interpretați turbulent de natural de Stela Popescu și Alexandru Arsinel) prins într-o ceartă-nonsens și mai apoi în fostul său apartament, în prezent al soției (Mihaela Sirbu), prietenului ei (Gabriel Spahiu), fetiței (interpretată extraordinar de micuța Sofia Nicolaescu, scenele ei sunt lungi, hazoase și pline de esență esențe) și soacrei (interpretată de Tamara Buciuceanu-Botez, iarăși o recilare actoricească benefică). Ambientul este cel care îl face pe om, legătura om-spațiu este una generoasă și naturală, camera de filmat este localizată mai tot timpul în spațiul restrâns rămas între personaje, aproape că ea este un obiect de mobilier în dezordinea sensibilă, artistică a apartamentului, aș exagera poezia până într-acolo încât să zic că parcă obiectele din camere sunt cele care filmează personajele. 

Noul film semnat Radu Jude este o surpriză mai mult decât plăcută, este un film conglomerat, un film supra- concentrat, îndrăzneț prin comicul izolat de consistent, el demistifică nu numai un conținut (ideologic), cel al maturizării, dar în egală măsură demistifică minimalismul cinematografic românesc, el arată cum spațialitatea redusă la necesar poate articula atât de fluent o gamă largă de simțiri, frustrări, acțiuni. Toată lumea din familia noastră refuză linia dreaptă trasată confortabil între un A și un B și alege să creioneze cu talent deloc naiv o încrengătură de posibilități între cele două puncte. 

Tweet