The Intouchables (2011) - doza de umor imponderabil

Recentul 50/50 pare să spargă gheața sau mai bine zis să subțieze pojghița dintre umor și politically correctness reușind să facă haz de necaz pe seama cancerului, în limitele timidității și tristeții. The Intouchables face ceva mai mult de atât, o contribuție considerabilă având-o probabil dota umoristică tipic franțuzească, iar în răspărul unei tradiții fetișist-legitim-lacrimogene (cu exemple ca The Diving Bell and the Butterfly sau Mar adentro)  și  în ciuda subiectului sensibil, paralizia, The Intouchables reușește să fie un film neașteptat de amuzant. Prietenia dintre cele două personaje masculine (Philippe și Driss) suferă ce-i drept de surplusul unei convenții narative, de dualismul potrivelii moraliste: paraliticul aristocrat, open minded, formator și dornic să experimenteze noul, în ciuda condiției fizice iremediabile și perifericul de culoare, grobian, dar teribil de amuzant prin naturalețea caracterului său neșlefuit.

Aparent ar fi vorba despre o potriveală maniheistă tipică, însă având în vedere că povestea este inspirată din realitate n-ar trebui să mă cert prea tare cu dihotomia, cu maniheismul, cu yin sau cu yang și să îi las să-și împletească liniștiți catenele. Însă registrul în care se poate discuta despre acest film are prea puțină legătură cu aparatul critic, nici cu cel social nu pare să aibă prea mare tangibilitate. Există câteva elemente care nu dau voie filmului să cadă pe această pantă a socialului, a sensibilizării manipulatoare (manipulare există bineînțeles, dar ea se face cu blândețe și umor): abundența gag-urilor simpatice și sadice, carisma actorilor, neutralitatea situațiilor, nu se întâmplă practic nimic tragic, nu ne paște un final apocaliptic, nici apoteotic, nici deontologic, ci unul reconfortant, un happy ending sub formă de punct înflorit baroc din condei.

Spațialitatea filmică rimează întrucâtva cu posibilitățile de deplasare ale lui Philippe, ea este redusă, dar suficientă și edulcorată de câteva secvențe-adrenalină. Dragostea ocupă și ea un loc precis și teutonic în povestire, muzica de asemenea, o secvență tres drole în acest sens ne dă și o scurtă lecție de cultură muzicală, apoi câte un Dali atârnat pe ici pe colo induce ideea unei pretențiozități oarecum facile. Tragând linie filmul este una dintre cele mai bune comedii ale ultimilor ani, 5, 10, nu-mi dau seama, un film ce-și merită poziția în boxoffice între atâtea substitute umoristice venite de peste Atlantic.

Tweet