Cea mai fericită fată din lume

 Când fuse festivalul NexT în cadrul lui a avut loc și Concursul Namur, am participat și eu cu o cronicuță rudimentar cioplită în limba franceză, bineînțeles că pentru o sedimentare mai sănătoasă a ideilor am scris-o mai întâi în limba maternă, îmi fuse milă de tranzitul interstinal al juriului așa că am încercat un exercițiu de ...lizibilitate și de ciuntire pe cât posibil a exagerării analogice, nu știu în ce măsură am reușit, veți vedea în cele ce urmează, cert e că parcă sună...diferit de prostu-mi obicei :P, încă nu m-am decis dacă într-un sens bun sau rău. Ia să vedem care rezistă pân la capăt :)):

Pana la acest film cinamatograful romanesc nu a mai oferit astfel de exemple in care filmul sa se impleteasca cu publicitatea, impletire vitrega si complexa. Cinematografia Americana, spre exemplu, numara o serie de astfel de exemple pe cand cea europeana nu se incumeta sa abordeze un astfel de taram cumva virgin cinematografiei, usor laic si nu foarte pe placul spatiului European. Insa filmul de fata nu numai ca se ambitioneaza sa legalizeze o casatorie de proba intre cinema si publicitate, dar o face cu atata realism, cu atata intesitate incat sunt atinse niste coarde sensibile ce nu te-ai astepta sa fie atinse atunci cand abordezi un asa subiect pragmatic si vandabil ca advertisingul.  O tanara de conditie modesta pe nume Delia castiga o masina la o promotie. Locuind in provincie ea e nevoita sa se deplaseze cu masina cea veche, alaturi de parinti, pana in capitala pentru a intra in posesia premiului. 

Tot acest periplu initiatic profund ancorat intr-o lume saracita spiritual dar si material pare a semana cu calatoria lui Ulise, o odisee post moderna subordonata unei lumi materiale, carnoase si trista intr-o oarecare masura, trista intr-un sens  existentialist, camusian.  Pornita la drum inspre Itaca mult visata Delia trece printr-un amalgam de stari firesti, se confrunta cu doleantele parintilor, acestia avand un plan in ceea ce priveste masina castigata. Ei vor sa o vanda pentru a investi banii in cu totul altceva in timp ce Delia vrea masina doar pentru ea, astfel se naste vesnicul vertij paradoxal dintre generatii, se deschide haul cutiei pandorei dintre doua mentalitati opuse. Mergand pe linia analogiei cu epopeea antica parintii fetei pot fi intruchipati ca un cerber avid sau ca un minotaur pe cand Delia nu este decat o biata Ariadna ratacita si razvratita. Dar iesind din labirintul acestui paralelism filmul este o si o satira vehementa adusa lumii publicitatii si a castigurilor intamplatoare. Odata ajunsa in capitala, pentru a intra in posesia masinii, Delia trebuie sa joace intr-o reclama testimonial prezentand si elogiind produsul, in cazul de fata o sticla de suc, cea care i-a adus marele premiu.

Aparent nu se intrevede in context  nimic neobisnuit, nimic ce ne-ar putea zgudui universul cunoscut, insa odata ce Deliei ii vine randul sa joace in reclama respectiva lucrurile iau o intorsatura cutremuratoare. Sunt trase duble dupa duble, de fiecare data exista un element perturbator care sa ruineze filmarea. Insa daca la inceput aceste elemente pareau de bun simt ele devin pe parcurs cat se poate de absurde. Iar cea care are de suferit este Delia care e nevoita ca la fiecare dubla sa bea o cantitate considerabila de suc, sa fie la fel de vioaie, la fel de fericita, spunand pentru a zecea oara aceleasi replici obsedante. Dictonul mesajului publicitar care da si titlul filmului devine prin repetitie fructul angoasei, samanta absurdului si este intr-un final secatuit de sens. Acest dicton repetat maladiv si obsesiv se transforma, este metamorfozat, este satirizat,  luand intr-un final forma opusul lui, ca intr-o trecere brusca picturala, sfumato, de la lumina la intuneric. 

Aceasta trecere coincide parca cu scaderea in intesitate a luminii naturale a soarelui atat de prielnica filmarii reclamei cu pricina. Dupa ce a fost Ariadna in labirintul familiei pragmatice, Delia devine acum un adevarat Sisif contextual, comutat pe butonul de forward, ea urca si coboara muntele angoasei, trebuie sa repete aceleasi replici cu aceeasi emfaza desi oboseala si plictisul intervin automat si evident. La fiecare urcus se mai gaseste cate o piedica menita sa faca si mai anevoioasa atingerea piscului, in cazul de fata a masinii-trofeu. Din acest punct  absurdul e la el acasa, isi face loc pe bancheta din spate, se tolaneste nonsalant si rajeste sarcastic la chinurile bietei fete. Tot acest dute vino demonstreaza ca un castig intamplator, rezultat al unui efort minim este un castig facil doar cu numele. Este intarita inca o data zicala conform careia nimic nu se ofera gratis chiar si cand vine vorba de premii castigate prin tragere la sorti.  In spatele acestui tablou inglobator, moralist sta o acuza adusa publicitatii care urmareste infrumusetarea fortata impinsa pana la paradox si epurare definitiva de naturalete. Intr-adevar nu sunt atinse niste limite astfel incat blamarea sa fie suficient de grava si sa incalce drepturile legitime ale publicitatii. Aceasta acuza se scalda in limitele bunului simt, iar redarea filmica este liniara, curata, statica si naturala. Pe cat de naturala este redarea lumii publicitatii pe atat de artificial e continutul ei.   

Lasand la o parte perspectiva asupra publicitatii filmul reuseste sa abordeze destul de consistent si micro universul  familiei care e zguduita, e catalizata de acest eveniment, de acest castig.  Regizorul laolata cu scenaristul au avut grija de fiecare personaj in parte si l-au conturat pe fiecare, au pus un spot luminos, asa cum se procedeaza in reclame, pe chipul fiecaruia si mai ales pe constiinta fiecaruia dintre personaje.  Daca in reclame scopul acelui spot luminous, acelui joc de lumini si umbre e acela de a scoate ce-I mai bun, mai avantajos dintr-un produs, uneori nu tocmai respectand cutumele deontologicului si realitatii, in ceea ce priveste fasciculul-metafora indrepatat spre fiecare personaj el are menirea de a scoate la lumina partea intunecata a fiecaruia si bubele spirituale aferente. Astfel ca tatal este potretizat ca fiind interesat numai de vinderea masinii ajungand pana in punctul in care isi reneaga propria fiica pe fondul impotrivirii ei capricioase. Mama fetei pare a fi cumva indecisa, prinsa intre doua lumi, fara a avea o opinie clara lucreaza pe doua fronturi, incearca sa-I imbuneze atat pe tata cat si pe fiica, insa da gres de ambele parti.   

Fiica, Delia, pare a fi personajul ceva mai pozitiv, egoismul ei este intr-o oarecare masura scuzabil datorita varstei fragede, faptul ca vrea sa aiba masina numai pentru ea si sa mearga la mare cu fetele, sa  se faleasca cu masina castigata este un simtamant pe care oricine il poate trai cel putin o data in viata. Tocmai acest umanism in stare pura pus pe seama unor personaje hibride fac din acest film unul foarte reusit, de un realism incredibil de palpabil, un realism cu care ajungi sa te identifici inca de la primele scene. Se spune despre foarte multe filme mai ales despre multe filme ale noului val cinematografic romanesc “da, acesta este o drama realista intensa” insa cati dintre cei care vad acesta drama pot spune convinsi “da, exact asta am trait si eu”. In cazul de fata aceasta identificare cu spatiul, cu contextul este mult mai la indemana decat in cazul multor drame realiste romanesti indeosebi pentru ca filmul acesta are o incredibila putere de patrundere sub derm.  Usurinta aproape chirurgicala cu care face acest lucru se datoreaza in mare parte si dialogurilor foarte bine scrise si interpretate,  ele sunt cazuri decupate, rupte ca merele coapte din pomul social, asa cum e spre exemplu dialogul dintre mama si fiica purtat in rulota pentru machiaj. Mama ii reproseaza fiicei toata truda pe care a trebuit sa o depuna pentru a-I oferi tinerei un trai decent, retorica folosita face apel la o serie de argumente mai mult sau mai putin logice pe care le-am auzit si indurat sub forma de reprosuri taioase macar o data in viata mai ales de-a lungul copilariei. Efervescenta acestui schimb de replici nu se ridica la relatia punitiv simpatica din “je tue ma mere”, spre exemplu ,pentru ca “cea mai fericita fata din lume” nu isi propune sa redea bucolic, ludic, relatia parinte copil ci maniera in care e redata aceasta relatie face apel la chirurgie sociologica, bisturiul moralizator taie acolo unde doare si in acest fel catarsisul, fie el si unul placebo, este garantat. 

Referitor la elementele de decor ele sunt oarecum minimaliste insa suficiente pentru a crea cadrul perfect povestii, nici nu era nevoie de mai multe locatii. Vechea masina a familiei e tratata ca  un sanctuar, desi s-a ivit posibilitatea de a o schimba cu una noua mama si tatal nu vor sa faca asta fiind astfel exponentii unei gandiri traditionaliste, pe cand fiica lor aflata clar in bratele unei paradigme complet opuse vrea cu tot dinadinsul sa pastreze masina cea noua, aceasta masina e un element revigorant in atmosfera dezolanta a familiei, iar ea vrea sa pastreze acest element insa se loveste de zidul ridicat dogmatic de catre parintii ei. Pe langa acest triptic de personaje redate parca intr-o relatie de subordonare piramidala  ca in picturile lui Picasso au fost conturate spumos si foarte vivid o serie de personaje. Avem deci pe de o parte sfera personajelor exogene care se simt cumva claustrate de noul spatiu in care au intrat mai mult sau mai putin legitim, iar de cealalta parte se afla personajele locului adica toti oamenii implicati in productia reclamei cu pricina. Are astfel loc nu numai o confruntare intre doua paradigme individuale pa campul de batalie al familiei ci si o confruntare intre paradigma celui care vine din exterior, al parazitului si cea a infumuratului, al omului orasului care se considera stapan pe trotuarul ce ii poarta pasii. Frumos gandit si redat acest mise an abime, acest joc de paradigme, acesta matrioska sociala care face din “cea mai fericita fata din lume” un film multifatetat, o fresca sociala si pentru a prelua din termenii publicitatii, este un film testimonial al unei generatii in cadere  care tine cu dintii de statornicismul ei, un film marturie, un film care indreapta un deget acuzator insa subtil si delicat inspre o lume nemiloasa cu omul de rand, absurd cu fericirea lui mundana, prea putin maleabil cu constructule sale mentale, paradoxal pentru ca tocmai acestui om I se adreseaza, tocmai lui ii vinde produsele frumos impachetate si lustruite, o lume deci egocentrica cum e cea a publicitatii.

Tweet