Norwegian Wood

Imaginarul luminăției sale Haruki Murakami se întrupează filmic, în sfârșit. Receptacolul în care este turnată poate cea mai digerabilă și mai eludată fantasmagoric povestire a sa e compatibil pare-se cu acest conținut fluid, dulcoid. Precipitatul zaharat, romanțios al poveștii de față rămâne pe fundul vasului, netulburat, martor mut la volburile de deasupra-i. Fiecare lectură murakamiană e însoțită de câte o prezență, de un feeling misticos: fie o nălucă explicită, caronică  mă ia frumușel de mânuță și mă conduce într-o dimensiune paralelă, concomitentă și tulburător de asemănătoare ăsteia în care ne ducem concentric cochilia, fie năluca asta e abstractă, neîntrupată, e un sâmbure de genialitate adăpostit în pulpa fructului ficțional, suspendat în pomul proximității ce abia abia așteaptă să ia formă și să cadă gravitațional în capul trecătorilor.

Da, a citi Murakami se asemănă cu o sedință de spiritism într-un sens metafizic desigur nu într-unul superstițional. Acest sentiment de ceva near by, tropăind neputincios și nerăbdător în așteptarea unei materializări l-am trăit uitându-mă la film. E mare lucru să surprinzi așa ceva, mai ales când e vorba, repet, de poate ce a mai puțin murakamiană dintre cărți. Pot să trec peste haotismul scenografic, peste scăpările de montaj, peste prelungirea nejustificată a unor peninsule dramatice,

peste mareea fonică care mi-a inundat urechile obsesiv și din cauza căreia trăiesc un deluviu perpetuu de-mi sună apa în cap :D.

Și nu că trec peste ele, dar le accept, le cocoloșesc, mi le subcutanez căci ele sunt mimetice scriiturii. Frumoasă intruziunea autorului în pulpa creației sale, despre jurnalul lui Murakami ca alergător de cursă lungă am scris oleacă aici.

Poate părea foarte bine un film simplist, schematic, șleampăt, o fabulozitate poetică sau un supradozaj de trăirism, un film-prismă,

un film-fursec, un film bibilitură. Șirul idilic recurent-resuscitat-reîmprospătat conduce linia simplistă, un tânăr iubea o fată, fata era într-o bujie, băiatul a mai iubit o altă fată, după care a iubit-o din nou pe prima.

Firul epic se împleteșete cu țesături muzicale asortate unei cinematici seductive, întrerupt de scene-nod redundante civic.

Comuniunea dintre aste ițe, croșetarea lor în zig zaguri face din Norwegian Wood o mantie fluidă, o mantie oglindă, o nebuloasă și dacă nu știi cum să ți-o așezi pe umeri și la ce cocktail  să ți-o etalezi atunci poate ți se va părea scorțoasă, scămoșată sau lipsită de stil, de vei știi cum să așezi prisma asta pe colțul tău de etajeră galaxii ți se vor perinda pe pereții budoarului...Comuniunea stilistică, artistică, universală se face în prezența și cu consimțământul mamei natură, iubăreții primesc mirungerea ploii,

binecuvântarea zăpezii

și cuminecătura vântului.

Botez și convertire îmi fuse astă vizionare, taine balonate subiectiv și semiotic de un mecanism lăuntric de rotițele căruia nu am cunoștință, nu-i așa domn Blaise Pascal? :P

Tweet