Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă

 Când mai apare câte o autobiografie semnată de un autor pentru care fac mătănii și aprind tămâie în miez de noapte (Haruki Murakami în incantația de față, în rest practic panteismu :P) îmi scuip în pumni și îmi frec palmele în așteptarea unor picanterii care să mai pună un neon haloului celui care mi-a stat alături la o cafea, în budoar sau pe inconfortabilu scaun de metrou sau din contră, picanteria poa să umble dibace la panoul electric și să-mi pâlpâie viziunea imaculată despre autoru în cauză. Haruki m-a uimit prin simplitatea ființei sale (cred că e modest totuși), prin stilul de viață stoic și sănătos, prin voință și perseverență, mă așteptam la câțiva saci de etnobotanice împrăștiați peste coli scrise dintr-o suflare, la oedipisme (toate izvorâte dintr-o pejudecată trendy), dar nu domne Murakami e băiat cuminte, incredibil cum din imaginarul unui om atât de calculat și cu mintea limpede au ieșit așa romane bălăngăninde pe buza fantasticului, privinde cu jind în hăul oniricului, sângerinde cu mânuțele strânse de stânca eticului. Câteva extracte de pus la naftalină:

Scriitorii cu talent înnăscut sunt capabili să scrie liber, fără să facă nimic (sau orice ar face). Cuvintele li se revarsă natural din peniță ca apa din izvor și dau naștere unei opere. Nu trebuie să depună nici un efort. Mai rar, dar există pe lume și asemenea oameni. Din păcate, eu nu mă număr printre ei. Nu mă mândresc cu asta, dar oricât m-aș uita în jurul meu, nu văd nici urmă de izvor. Dacă nu iau dalta și nu lovesc cu ea în stâncă până fac o gaură adâncă, nu am  altă cale să ajung la vreo sursă creatoare. Ca să scriu un roman trebuie să mă exploatez fizic, să investesc timp și efort. (...) Dacă simt că seacă izvorul, pot să trec imediat la altul. Cei care se bazează doar pe izvorul natural nu au această posibilitate.

Uneori lumea mă întreabă: dacă duceți o viață atât de sănătoasă, nu o să ajungeți la un moment dat să nu mai puteți scrie? În America nu prea aud asta, dar în Japonia  sunt foarte mulți oameni care gândesc așa. Ei cred că scrisul e o îndelenicire nesănătoasă și că scriitorii trebuie neapărat să ducă o viață cât mai anormală, departe de tot ce înseamnă ordine și moralitate. S-a înrădăcinat ideea că în acest mod scriitorul poate să se desprindă de tot ce e lumesc și să tindă către o anumită puritate plină de valoare artistică. Acest semn de egalitate între artist și modul nesănătos (decadent) de viață a apărut treptat, pe parcursul unei perioade lungi de timp. În filme și seriale figurează des acest tip legendar, ca sa-i dau o conotație pozitivă, de scriitor.

Când alerg un maraton obișnuit, în partea de final nu mă gândesc decât să termin cursa cu bine și să trec linia de final măcar un pic mai repede (...) Aveam senzația că finișul nu este decât un stop temporar, care, de fapt, nu are nici o semnificație majoră. La fel și cu viața. Viața nu are sens pentru că are un sfârșit. Vieții i se pune un sfârșit pentru a-i sublinia semnificația, ca o metaforă indirectă a faptului că e finită. Destul de filozofic.

Tweet