Blade Runner

La vremea lui (1982) probabil că a cam rupt gura bazarului cu ale sale gablonțuri Sci-Fi lustruite bine și etalate țanțoș într-un cadru distopic, baroc, din șindrilele căruia răsunau limbi asiatice (că nah, dacă viitorul robotizat curge pe conducta niponă apăi odată și-odată o să ne inunde și lingvistic, doamne ajută). Văzând cum istorismu subiectivizat mușcă ca lepra din trupul lui Ridley Scott laolaltă cu cangrena gangsterismului simpatic și cu multe alte plăgi ce i-au puzzlelat ființa (în bine), imi vine tare greu a crede că monsieur scott a îndrăznit în ținereți să se avânte atât de cu capu înaintea și întru întâmpinarea viitorului.

S-a descurcat trubaduric chiar, l-a îmblânzit absolut minunat pe cel hain suflându-i  rațiune și simțire în nări (Rutger Hauer), punându-i pe buzele de replică nefericită a unei lumi degradante fără-de-sens-precis un dicton ce ar merita o recognoscibilitate mai mare sau egală cu maximele swartzeneggeriene: I want more life, fucker! :D Deci romantică abordare zic deșirată în confesionarul unui preot care te pilduiește într-un final către poteca a bună, iar tu plângi ca bou' în pumni (ușurel să nu ruginești bă clono) și îți dai seama că odihnești sub stern (sau oriunde vă indică harta pascaliană) un suflet. Un balet mecanic în care moacă-rece-harrison-ford (ah ce nesuferit mi-ești :P) e cică  omu legitim genetic deci poate și domnu scott s-o fi gândit o leacă la paradox când l-a distribuit pe ford și mai reușită însă alegerea lui rutger, ce să-i faci domne tinereațe-i prolifică fântână, bătrâneațea doar găleți cu botox. Pe ici pe colo tehnica reflectă epoca, pumnii se încasau altfel pe atunci, mai cu elan și avânt adecă exagerat fără de close-up. Pomeneam de bazar la început, incredibil domne cum bijeurile astea sunt de pe aceeași tarabă:

Tweet