Când sahelu unui laicism searbăd îți stă drept învelitoare, drept îmbucătură uscată pentru cavitatea-ți bucală la fel de secătuită, apăi căutarea unei oaze de spritualitate proaspătă e imeperios necesară. Periplul celor trei personaje tragico-bufonerești e unul altruist, omenos, trece dincolo de ecran și ne trage în vine șalvarii până ce ni se văd indispensabilii unei conștiințe fade-pleură inutilă, învelitoarea unei rușini laice.
Coleoptera exogenă, fugită din vestul aflat în paragină,
atârnând pe buza unui existențialism autofag, se îndreaptă setoasă spre fagurele baroc al orientului indic, însă sunt oare mugurii ei gustativi (anacronism anatomic darwinist of course :D) pregătiți pentru astfel ambrozii și miresme aromatice dezmorțitoare de ligamente calcinate de atâta stres mundan? Nu prea, însă exercițiul este cel care contează, el e mantra aducătoare de iluminare fie ea și fazică, chioară, intermitentă, volițiunea voltaică e cea care aprinde întrerupătorul și din punctul ăsta bâjbâirea prin anticamera nirvanei e una pilduitoare, eminamente necesară exfolierii pleurei de care ziceam :P. Fiecare dintre cele trei entități trăiește pe cont propriu câte o neimplinire, câte o drama, o drămuță pe măsura nimicniciei fiecăruia, puse la comun, jertfite pe altarul sfântului Rousseau, aceste mici drame se adună omogen, mercurian într-un graal pus în vârf de cobiliță, purtat pe umeri de ninfă rustică pân la izvorul matern.
Căutarea spiritualității coincide cu căutarea originii, maternului,
cu încolăcirea unei iedere împăciuitoare pe arborele genealogic. O parabolă cam rară în cinemaul hollywoodian, redată ce-i drept prin saltimbăncii, stângăcii, schizoidisme, ironii și exagerări, însă altruist gest, o lecție gratuită de remodelare lăuntrică, nu merge ea cu didacticismu până la țărâna plămăditor-primordială, dar ceva plastilină ontologică tot freamătă prin degete.
M-a încântat maniera de filmare, plimabarea liniară a camerei, parcă după o hartă precisă, după schema unui țintar, epurată de cascada taieturilor, cu toate astea dinamismul e omniprezent, cu prisosință în minunatele scene cinematic seductive de mai jos, scene ce mă duc cu gândul la apologetul genului Kar Wai Wong și la mai tânărul său discipol zeflemitor Xavier Dolan :D
Mi-au plăcut mai mult detaliile (Western style, cureaua peste sacou și încă niște câteva) decât filmul în sine.
RăspundețiȘtergerePoate că sunt prea obosită la ora asta sau poate că e din cauza așteptărilor cu totul diferite pe care mi le făcusem. Văd omogen doar în stratul superficial de peliculă - în culori, scenele gemene, în contururile personajelor, dar simt că lipsește ceva foarte important pentru mine, respectiv puterea de a smulge din țâțâni într-ul fel sau altul. Măcar prin râs, dacă nu prin altceva.
hm, pai nu cred ca si-a propus asta, sa fie amuzant adica, poate doar oleaca bittersweet, vorbesti de omogenitate...eu l-am vazut printr-o lupa hibrida :D e un altfel de drum catre spiritualizare, unul mai cozy, mai luat ad literam, mot a mot si tocmai d'aia mi s-a parut un film reusit in umanismul lui. Pai cred ca detaliile, culorile, vestimentatia si muzica sunt cele mai de luat in seama, sunt parti carnale, indispensabile filmului,sunt cu toatele asa un conglomerat...zen :)
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereCe nu mi-a plăcut e că toate detaliile astea (lumina, culoarea, cureaua etc.) au fost omogenizate acolo ele între ele. Foarte șarmant dealtfel, dar feelingul de la care mă așteptam să primesc un pumn în piept a rămas alergând un pic în urma trenului.
RăspundețiȘtergere