sâmbătă, 4 februarie 2012

The Descendants (2011) sau cronica pseudo-comică a unei morți anunțate

Cu cinci nominalizări la Oscar și două globuri de aur câștigate (pentru cel mai bun film și cel mai bun actor în rol principal-George Clooney) The Descendants nu este decât un pom lăudat gârbovit de greutatea suprarealistă a onorurilor și decorațiunilor. Este de fapt acel tip de arbust altoit, smuls pretențios din solul realității, o realitate ce ține de un paradisiac intangibil, plasată geografic în Hawaii, dar care se pretinde felie de viață autentică. Greu de înghițit cu dumicăți domestici și masticație naturală această felie atâta timp cât am poftit hulpav la  pomana și priveghiul domnului Lăzărescu. 


Moartea (sau descendența ei)  pare să fie miezul acestei felii, deși ea concurează pentru titulatura epicentrică de leit-motiv cu așa zisele schisme familiale. Aceste schisme sunt de fapt firide imperceptibile în monolitul unei familii cu tradiție pragmatic-mercantil-darwinistă, iar eventuala lor adâncime sau posibilul lor ecou e camuflat de stratul lejer-efemer umoristic al scenariului, digerabil, simpatic la o adică, dar care tinde să anuleaze eventualele intenții mai disciplinare, mai serioase ale filmului. Recent, Gus van Sant s-a jucat la rându-i șah cu moartea în Restless și a pierdut detașat încercând mutări infantile, jocuri de-a imaginarul puritan și de-a...moartea. Moartea-joc, moartea-recompunere, moartea-post-moarte se regăsesc și în The Descendants, însă intențiile acestui joc sunt mult prea vizibile, iar regulile mult prea restrictive.


Mă refer aici la o serie de mizancene, unele cumulate cu muzici neaoșe, altele cu simboluri vetuste, cu lirism purificator (vezi scena piscinei) puse la antipodul altor secvențe care mimează convenabil naturalul sau umorul de situație (vezi rubedenia bolnavă de alzheimer). Avem de-a face cu o moarte în devenire (cu o viață adică, cu un trecut), mama aflată în comă este cea care, prin stagnarea între două lumi, agită familia începând cu stratul administrativ-moșieresc și ajungând inevitabil până la el lado oscuro del corason. Prezența ei prin absență la toate aceste evenimente ar fi putut rămâne la stadiul de subînțelegere, însă filmul forțează și frizează nota de sarcasm etalând-o pe semi-moartă într-o serie saturată de prim planuri și gros planuri (repetăndu-se parcă chipul lui Gwyneth Paltrow din Contagion, multumesc Alexa pentru insight).

Contagion

The Descendants

Inutilitatea acestor cadre repetitive cu chipul moartei (și al morții) este direct proporțională cu cea a cadrelor ce îl surprind pe George Clooney în veșnica ipostază de tern, insipid, dar infailibil talent mediocru. Urmând o traiectorie deja consacrată, The Descendants nu aduce nimic nou sub little miss sunshine (cu excepția fețelor fresh: Shailene Woodley, Amara Miller) sforțând același soi de călătorie hazoasă (independentă) întru regăsire și reuniune în ciuda fragilității sciziunilor-ipoteză. 


17 comentarii:

  1. Nu l-am văzut încă, dar superb scris oricum!

    RăspundețiȘtergere
  2. Merci frumos, Bogdan :)
    Sper sa te apese si pe tine greutatea...decoratiunilor :D

    RăspundețiȘtergere
  3. Awesome! Nici nu o puteai zice mai bine, mai ales ca si eu sunt pe aceeasi lungime de unda. Poate ca filmul asta nu ma infuria atat de tare daca nu era atat de aclamat, dar tot il vad castigand premii si ma intreb ce profunzime incredibila am ratat.

    RăspundețiȘtergere
  4. daca asta e profunzimea satelit pe care am ratat-o si in jurul careia am gravitat fara s-o dibuim...apai melancholia e strafundu' strafundurilor abisale :))

    RăspundețiȘtergere
  5. :)) daca il vezi pe Cameron pe acolo sa ii spui ...sa nu mai "come back"
    oh wait: Jack, come back!
    si
    I'll be back! :))

    RăspundețiȘtergere
  6. L-am vazut si mi-a placut nitel, dar acum am citit articolul si nu m-ai imi place deloc filmul...ok, tre sa revad Drive!

    RăspundețiȘtergere
  7. :)) ioi, ce efect
    da, parca l-as revedea si eu...sau mai bine as vedea si altele de la Refn, dintre cele mai vechi

    RăspundețiȘtergere
  8. Frumos scris (partea cu moartea in devenire si prezenta prin absenta m-a uns pe suflet :) )!
    Payne parca a imprumutat un pic de la Sofia Coppola(scena sub apa), un pic de la C. Crowe (family in pain finds happiness)pentru un soap opera hawaian. Decorul e idilic, familia cam la fel. Nu am vazut drama, nu am vazut frustrare ci doar un fel de aloha mood. Plus ca Payne asta l-a pus pe Clooney sa alerge in slapi in speranta ca poate ii da cineva un Oscar ca la Tom Hanks.

    RăspundețiȘtergere
  9. :)
    opera soap hawaian, bine zis, sa stii ca e ceva s. coppola acolo, are ceva indie...
    da, dar hanks avea un handicap pe cand clooney o duce chiar foarte bine :))

    RăspundețiȘtergere
  10. deci e prima data cand george clooney mi se pare gay.

    RăspundețiȘtergere
  11. :))
    mai sunt si camasile alea...insulare...

    RăspundețiȘtergere
  12. aici... suntem de acord :) Și când te gândești că este principalul contracandidat al lui The Artist pentru Cel mai bun film la Oscar...

    RăspundețiȘtergere
  13. daca asta-i contracandidatul apai stim cine e castigatorul :D

    RăspundețiȘtergere
  14. Sunt de acord cu tot ce ai scris aici! m-a plicitistit! prim-planurile acelea sunt groaznice!nu vreau sa mai aud de acest film!am rezistat doar datorita celor doua actrite tinere, autentice si convingatoare!

    RăspundețiȘtergere
  15. din pacate o sa mai auzi...pe la Oscar unde probabil va musca ceva...sper nu f mult(e) :D

    RăspundețiȘtergere
  16. Excelenta cronica, inept film..nu va pierdeti vremea! Eu am renuntat dupa o ora..deci mi-am pierdut o ora din viata mea de cinefil...

    RăspundețiȘtergere