Byzantium
De-a lungul timpului (recent) doar două filme cu
vampiri m-au făcut să privesc cu oarecare seriozitate subiectul, acelea
fiind Let the right one in (2008) și Thirst (2009). Byzantium, regizat de același Neil
Jordan care și-a pus amprenta (dentară) și asupra lui Interviu cu un vampir, ar
avea șanse să intre pe lista scurtă a abordărilor ceva mai serioase și asta din
pricina unui echilibru pe care filmul reușește să îl mențină între poveste și
jocul actorilor. Granița cu penibilul e destul de primejdioasă însă filmul
reușește să vegeteze pe marginea ei bolnăvicios și spasmodic (filmul semănând în
acest sens cu unul dintre personaje). Saoirse Ronan și Gemma Arterton fac un
cuplu antagonic și sexy de entități călătoare în timp. Spațiul este folosit
destul de practic, traiectoria poveștii este una cuminte, însă mecanismele
ce le determină pe aceste nemuritoare să meargă mai departe mă disturbă
într-o oarecare măsură, e destul de masochist și misogin să surghiunești un
personaj la o soartă infamă deși ar avea posibilitatea, prin puterile
dobândite, să facă cu totul altceva. Dacă una dintre fete e blestemată să se
prostitueze, cealaltă își conservă aura de mister și ingenuu, singura ei
dorință aproape libidinală fiind aceea de a-și spune povestea, însă nici măcar
modernitate timpului pe care nu-l
trăiește nu-i acceptă povestea, catalogând-o ca fiind neverosimilă, refulată și...plină
de talent literar.
The Lone Ranger
Regizorul Gore Verbinski îl
pescuiește pe Johnny Depp din adâncurile putrede ale Piraților din Caraibe, îl
scutură puțin pentru a-l trezi din beția ereditară și îi schimbă fundalul cu
unul western. Filmul ar fi chiar un western veritabil, dacă i-ar lipsi cu
desăvârșire umorul…acrobatic, spun asta deoarece cascadoriile suferă de boala
unei coregrafii impecabile. Johnny este un amerindian simpatic, superstițios și
dezechilibrat ce se însoțește cu un legiutor stoic în căutare de
răzbunare...legală. Periplul lor este unul la fel de simpatic, pus într-un
cadru natural, frumos surprins și redat. Dacă ați văzut Generalul lui Buster Keaton,
neo-westernul The good, the bad and the weird și dacă ați răsfoit picturile lu
Goya probabil că veți simți aceeași plăcere a vizionarii pe care am simțit-o și
eu. Din seria de roluri weirdo alături de Helena Bonham Carter, acesta din urmă
îl pune pe Johnny într-o lumină favorabilă și demonstrează că ciudățenia mai are
încă multe fațete demne de exploatat.
La final vă recomand animația Despicable
me 2 pentru că e cu mult mai bună, mai amuzantă și mai inspirată decât
prima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu