miercuri, 6 aprilie 2011

Gorzo, de ce nu-ți place mamă Iñárritu?

Vorba lu panta și a multor fani ai dramaturgiei intercalat-inarritiene, m-a cam înfuriat spumegarea și talăzuirea mar adentro-ului gorzoiesc, cu care trebuia să mă fi obișnuit deja :P io nu pot decât spumega timid din cochilia mea sidefată, bătătorită de picioare venusiene :D Ia zi domn gorzo, aruncă cu săgeți în fundul masochistului melodramatic Iñárritu, s-ar putea să-i placă ;) :

G: Alejandro González Iñárritu e un regizor talentat, dar conceptia lui despre tragism si tragedie e una grosolan-cantitativa, iar in noul sau film, Biutiful, acest defect e mai flagrant ca oricand. Povestea (plasata la Barcelona) e cladita prin ingramadirea, unul peste altul, a cat mai multe elemente din zona macabrului, a sordidului sau a morbidului. Nu numai ca eroul (Javier Bardem) e bolnav de cancer si se tot stinge pe toata durata filmului.

grosolan cantitativă și îngrămădită zici, domne mie mi s-a părut a fi chiar bine aranjată, cu filigram de macarmeu, iar cantitativul ăla de care zici e mai degrabă aparent (intr-adevar chinezii săracii sunt mai mulți, dar nah eșantionarea filmică o avea și ea de-a face cu proporția globală, dar sa nu intrăm în geopolitică, nu e cazu), aparent-grosolan-cantitativul ăsta e de fapt exemplar, paradigmatic (as usual), se ia individu-entitate și se desamblează, reasamblează până ce mai rămâne din el o mățăraie-metaforizată

G: Nu numai ca, incercand sa amelioreze conditiile de viata ale muncitorilor ilegali pe spinarea carora traieste, el sfarseste prin a se face vinovat de moartea unui grup intreg. Nu numai ca, avand calitati de medium, el isi rotunjeste veniturile purtand conversatii cu morti (inclusive copii) instalati in sicrie deschise. Nu numai ca pregatirile lui pentru moarte se intampla sa se desfasoare in aceeasi perioada in care ramasitele raposatului sau tata sunt dezgropate (inca un sicriu deschis) si incinerate. Dar la toate astea se mai adauga o sotie labila psihic si un copil maltratat.

da domne văzurăm asta, bun și?
există oameni care-i fac cu ușurință concurență personajului lu bardem, lu atlas, lu sisif, unei pleiade de oedipi
dar paralela cu realu nu prea contează, deși ea e evidentă, trecem de percepția imediată și ceea ce urmează e  o formulă alchimică pe care Iñárritu-Flamel parcă să zic că n-a experimentat-o până acu și anume viața in nuce, comasată, viața ca formulă, ca ecuație. Se ia deci ecuația-Biutiful și se aplică concret, se ridică exponențial, se face șir din ea, se înlocuiesc necunoscutele cu nae și ionel,  se mai extrage radical pe ici, pe colo și după egal s-ar cam escatologiza, însă la Iñárritu egalu e aproximativ, ondulatoriu urmat de câteva numere iraționale...prestigitatorii :)
deluviul ăstor plăgi într-adevar poate crea un efect vomitiv sartrian, dar nah atât poate îngloba și un film, e viața la sticluță, agitată fast forward

G: Pe scurt, Bardem e facut sa care tot Pamantul pe umeri, desi povara reala e doar aceea a unei dramaturgii incarcate fortat si cu aia, si cu aia, si cu aia (cancer, boala mintala, copii maltratati, morbiditati gotice, problemele imigrantilor ilegali), un fel me(ga)lodramaturgie bulimica si supta din deget, care pana la urma n-are nimic de spus nici despre moarte (laitmotivul sicrielor deschise e prea artificial si cabotin), nici despre conditiile de viata ale muncitorilor clandestini (ei sunt acolo doar pe post de obiecte exotice pe care eroul sa-si poata concentra paternalismul neputincios), ci doar despre reaua apucatura a lui Iñárritu de "a se da lovit“.

Nuș cât de autocompătimitor e bietu Iñárritu, e mai degrabă masochist, vrea să-și vadă spectatoru dându-și cu pumnii în cap, așa îmi place să cred. Biutiful e mai degrabă o maturizare a melodramei canceroase, e punctul ăla din care boala intră în declin, când știi ca mai sunt vreo sută de ani pân la descoperirea antidotului și nah te resemnezi. Până acum predomina un ludic din nou, masochist, sugător la țâța destinului, o alergătură labirintică, o explozie colorată de laborator, un precipitat sclipicios pe fund de berzelius, jucărele puberești, tocilărești. Cu Biutiful cred că a înțărcat foamea asta de potriveli exacerbate, de contingență demiugic mânuită și a trecut la un soi de agnosticism, de laissez-faire, s-a dezombilicat de placenta încrengăturilor sinaptice, puzzle-ite suprarealist, a lepădat pupa fluturelui-domino, amin :)

sursa: 24fun 

7 comentarii:

  1. :) n-ai ci cine, mă, n-ai cu cine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Bine ca i-a placut atat de mult Aurora ca i-a scris vreo 5 cronici pana acum de parca ar fi vreo capodopera...

    RăspundețiȘtergere
  3. am zis ca nu citesc inca ce a scris despre Aurora pana ce nu vad filmu care presimt ca e o treba lunga lunga plina de acel quelque chose romanesc care nu-l scoate neam pe roman la cinema :D

    RăspundețiȘtergere
  4. pe domnul acesta il citesc cand publica pe 24fun. nu mi-a placut ce a spus nici despre Balck Swan si nici despre The king's speech. Vad ca nici Buna ce faci nu i-a fost pe plac.

    RăspundețiȘtergere
  5. oh da, la buna ce faci i-am auzit cronica rostita prin viu grai :)) pucioasa si venin nu alta :P

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu ma intereseaza ce scrie Gorzo. Eu sunt fan Pitbull Columbeanu. are pe cinemagia cronica la Biutiful.

    RăspundețiȘtergere
  7. @ richie nici eu nu ma dau in vant dupa dumnealui :P dar ma amuza spumegaraia asta :D
    o sa caut cronica aia :P mc

    RăspundețiȘtergere