Nucul
M-așez pe patul de ciulini,
Săruturi tari îmi distrug trupul,
Și mă visez pe-un lan de crini,
Pierdută-n mii de rădăcini
Ce împletesc în față-mi nucul.
Ploaia de frunze rău coclite
Spre trupul meu firav coboară
Și-un stol de vreascuri veștejite
Ca vechi bandaje putrezite
Fac rănile să nu mai doară.
Și-un curcubeu de dulce viață
Deasupra mea se arcuiește
Ochii demult jucând în ceață
Privesc o suplă dimineață
Ce-noată ca un fir de ață
Într-un ocean ticsit de pește.
Și-ncepe apriga furtună,
Nucile tari îmi drobesc trupul
Din mărăcini îmi fac cunună,
Mă răstignesc fără să-mi spună
Într-un ocean pe nume: Nucul.
Autocritica:
tre să recunosc asta e una dintre preferatele mele...prea mulți termeni din spectrul fragilității bulimice, prea multă transfigurare christică, prea multă rimă, prea forțate cratimele astfel încât să iasă ritmu cum trebe, toate porniră de la nucul din livadă, fălos, semeț nevoie mare, care acuș nu mai e, trăiesc ce-i drept o mâhnire moromețiană, noroc că l-am imortalizat așa cum am știut io acu mulți anișori când aveam capu plin cu...nuci si când mă potriveam lumii fix ca nuca în perete, nu că acuș situația ar fi cu totul alta, dar peretele a fost dat cu lavabilă și s-a atârnat un tablou impresionist peste :D
Cand aveai capul plin cu... nuci aveai talent
RăspundețiȘtergereDoar ca acum in ochii lumii un eveniment
Considerat va fi nu strofa impletita cu un sens
Ci un nefericit de pe motor iesit pe contrasens
;))
RăspundețiȘtergerevorba lu' cartarescu, sunt o motocicleta parcata sub stele, în oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile :D