Forever Enthralled

Un fel de echivalent al teatrului japonez Kabuki  este opera chinezească numită Dan care împletește câteva rămurele de cireș aka variațiuni pe aceeși temă [existând mai multe neamuri de operetă chinezească]. Aste reprezentări scenice se asemănă prin barochismul podoabelor, prin grația slo-mo a mișcărilor, prin țitera aia [sanshin] obsedantă, ascuțită, tragică, prin povestea grăită simplu, dar cu tâlc și ironie,  prin pițigăiala trilic-infatuat-melodramatică a corzilor vocale și mai presus de toate prin sucitura cromozomială a rolurilor, personajele feminine sunt interpretate de bărbați și viceversa.

Bildungsfilmul de față deșiră când șleampăt, când profund serios firu vieții artistice al unui astfel de cântăreț, abordarea asta în evantai rimează însă cu strofele vieții, când e de puberit apăi de puberit să fie, când  e treabă seriosă apăi vociferăm ca niște oameni mari, în consencință filmul a început să îmi placă de pe la jumate încolo. Viața privată a artistului e șmirgheluită atât cât trebuie fără a se ajunge la măduvă căci n-aș mai fi văzut artistu de atâta rumeguș ontologic.

Actorul reușește să redea cu grație feminină, nu efeminată, întocmai osatura artistului-concept-exemplu și prin simpla sa ființă, prin studierea bibliofag-monastică [cred eu] în dulcele stil umbertoecoist a mecanismului unei astfel de arte ne oferă cu evlavie și reverențe oneste un recital-mostră-omagiu. Punând în balanță ăst soi de operă cu broadwayu par example mă întreb cum trăiește occidentalu schisma paradigmatică la auzul clinchetului unui așa bijoux, răspunsul este cumva dat pe sfert de film și numa de dragul unei gospodăriri cinematografice. Parcă să zic că n-am reușit să trec prin toți porii alizeul ăsta de cultură, nu prea-mi dau seama prin ce anotimp se vântură și n-aș știi să-i fac o prognoză.

Minimalismul actului artistic e paradoxal completat de camuflarea genului personajelor, de machiajul excesiv, de origamiul vestimentar, de regia precisă a mișcărilor. Probabil că se scrie undeva la mijloc caligrafia unui om nou care în loc să-l reprezinte ca tipologie sau augmentare exacerbată pe omul de rând cu scopul de a-i decupa acestuia nimicnicia, ea trece dincolo de satisfacția unui astfel de catarsis evident și devine ceva mai contemplativă...incă reflectez pe marginea conceptului, sper să mă luminez măcar cât un opaiț :D

există o scenă în care poezia coboară de pe scenă, își ia recuzita după dânsa și dă o reprezentație cutremuricioasă

Zeița Ziyi Zhang coboară și ea printre muritori

 

și se întrupează în...bărbat :D

ea e factorul perturbator al solitudinii artistului care numa în solitudine deplină poate ajunge la zenithu artei sale-așa zice filmu :D

Tweet